Restaurarea unui edificiu în stil gotic, cu sacrificii
O minune arhitectonică, având elemente neogotice, îmbinate armonios, dându-i zvelteţe şi farmec. Asocierea cu piatra gălbuie dintr-o carieră “secată” din Orhei dă aşezământului religios o patină pe care nici o altă biserică pe care am văzut-o în Basarabia nu o are. Suntem la Catedrala catolică din Orhei, închinată Maicii Domnului, iar ghid ne este părintele Klaus Kniffki.
Începem cu o scurtă istorie a lăcaşului de cult. “Catolicii din Orhei sunt de origine poloneză, lituaniană sau germană. Până la începutul secolului XX, aceşti credincioşi mergeau să se închine în Catedrala din Chişinău. În anul 1915, ei au putut să participe la liturghie în propria lor biserică.” Povestea pe care ne-o relatează părintele Klaus Kniffki are în ea un amănunt senzaţional: ctitorul acestei biserici a fost Cezarina Dobrovolskaya, o catolică de origine lituaniană, al cărei soţ, etnic rus, ortodox, este ctitorul Bisericii ortodoxe din Braviceni. O familie al cărei ecumenism se manifesta inclusiv la nivelul acesta al marelui dar pe care un creştin îl poate face devenind ctitorul bisericii Sale. Despre ctitoriţă orheienii au aflat mai multe vorbind cu urmaşii acesteia, emigraţi de două generaţii în Elveţia. De la ei s-a ştiut că Cezarina Dobrovolskaya este îngropată în biserică, astfel încât restauratorii, descoperindu-i cavoul, au reuşit să găsească soluţiile tehnice pentru a-l proteja.
Destin. Ca mai toate lăcaşurile de cult din Basarabia, nici acesta nu a scăpat, de-a lungul perioadei bolşevice, de pângărire. În 1946 a fost transformat în sală de sport, trecând apoi “de la un stăpân la altul”, pentru ca după 1990 să devină depozit de materiale pentru Moldtelecom. “A fost destul de greu să obţinem biserica, mai ales că Republica Moldova nu are o legislaţie adecvată privind retrocedările. Ştiu că în 1990 s-a mai încercat o restaurare a ei, dar cu multe greşeli, pentru că nu se ştia cum arătase iniţial. Noi am avut norocul să obţinem din arhiva Diecezei catolice din Iaşi trei fotografii de epocă. Ministerul Culturii a fost destul de cooperant, îngăduindu-ne să primim înapoi biserica pe o perioadă nelimitată.”
Revenirea la trecut. Restaurarea, deşi pornită greu, înaintează cu noroc. “Ştim că arhitecţii erau din Sankt Petersburg, iar stilul construcţiei se apropie foarte mult de un gotic curat, doar că este foarte mică. O bijuterie! Încercăm să refacem toate elementele iniţiale, de la cele câteva stucaturi sau sculpturi în relief la ogive şi elementele forjate ale ferestrelor şi până la mica roză în vitraliu”, ne mai spune părintele, care ţine să ne atragă atenţia că, întrucât nu s-a putut scoate suficient material din vechea mină de piatră care i-a aprovizionat pe constructorii de acum un secol, s-a căutat foarte mult piatra care să aibă şi nuanţa gălbuie, şi porozitatea celei iniţiale. Ne arată rândurile de pietre paralelipipedice: “Le-am adus tocmai din Crimeea!”.
Componenta socială
“Când am venit în Basarabia, la Stăuceni, în 1996, aveam în grijă mai mult copii. Eram de 3 sau 4 ani aici şi aveam o comunitate constituită din copii şi din patru-cinci adulţi de origine catolică – etnici polonezi şi lituanieni. Copiii veneau însă tot mai mulţi şi într-o zi am decis să construim o biserică. Şi în momentul acela, n-o să vă vină să credeţi, biserica s-a umplut şi cu adulţi.
A fost un fenomen extraordinar! Opera Domnului!”, ne mărturiseşte părintele Klaus Kniffki despre credincioşii pe care îi păstoreşte în parohia catolică din Stăuceni, Basarabia. Apoi aici a fost construită şi dată în folosinţă o cantină socială. “Ne-am simţit obligaţi să-i hrănim pe aceşti copii, ai căror părinţi sunt de multe ori plecaţi la lucru în străinătate”, ne-a mai spus. “Misiunea noastră a avut dintotdeauna şi o componentă socială.”
joi, 4 octombrie 2007
Arhidioceza catolica de la Chisinau
Catolicii din Basarabia, prinşi între Est şi Vest
Comunitatea catolică din Republica Moldova este restrânsă. După statisticile oficiale, sunt aproximativ 5.000 de credincioşi. După cele neoficiale, sunt 20.000 (incluzându-i aici şi pe cei din Transnistria). Români basarabeni sau etnici germani, polonezi ori ruşi, aceştia au deja o istorie comună în teritoriul dintre Prut şi Nistru.
L-am cunoscut pe Monseniorul Anton Coşa cu ani în urmă, la Chişinău, când amândoi căutam adevăruri oarecum diferite, dar în acelaşi spaţiu. Căutări care s-au dovedit până la urmă pereche, pentru că jurnalistul, cu adevărul lui mereu provocator şi palpabil, se întâlneşte, fatal, cu sacerdotul, în adevărul său relevant şi incontestabil. M-a frapat atunci eleganţa şi simplitatea acestui slujitor al bisericii pe care mi-am dorit să-l pot întâlni a doua oară.Monseniorul Anton Coşa e din satul Faraoani, judeţul Bacău, acolo unde trăieşte o puternică comunitate de ceangăi, a cărei devenire m-a preocupat multă vreme. Ciudat pentru mine să revin la subiect, după mulţi ani, tocmai la Chişinău, unde Caravana Jurnalului Naţional căuta preponderent subiecte basarabene.
ÎNTRE EST ŞI VEST. Aşadar, punct şi de la capăt. Monseniorul Anton Coşa, Chişinău, Republica Moldova, iulie 2007. Reşedinţa Episcopatului Romano-Catolic se află la câţiva paşi de Preşedinţia lui Voronin. “Vă temeţi de Voronin?”, îmi încep interviul neconvenţional. “De ce m-aş teme?”, îmi răspunde inedit prelatul. “Comuniştii aceştia sunt comunişti numai cu numele. Pentru că le este convenabil aşa, să folosească filonul destul de bogat al nostalgicilor. Sunt la fel de democraţi ca şi democraţii de aici. Poate că unii sunt mai comunişti ca alţii, dar ambientul şi realităţile pe care le consumă sunt la fel. Nu mă tem pentru că este votat un democrat sau un comunist, mă tem că viitorul poate fi iar politizat. Când cineva, în Republica Moldova, mă întreabă cu cine să voteze, îi spun să voteze ceea ce crede el că este spre binele Republicii Moldova.” Dar cine ştie, la ora aceasta, care este binele Republicii Moldova? Unii cred că acesta poate veni de la Est, alţii că trebuie aşteptat să sosească dinspre Vest. Monseniorul Coşa, pentru a demonstra puterea binelui, a ales calea credinţei catolice.
CONŞTIINŢA IDENTITARĂ. Iniţial, în Republica Moldova a existat Dioceza de Cameneţ Podolski, urmată de Dioceza de Tiraspol, cu sediul la Saratov. Apoi Dioceza de Iaşi, Dioceza de Riga… S-a înfiinţat în sfârşit Arhiepiscopia Romano-Catolică din Chişinău, în componenţa căreia intră toate comunităţile catolice din Basarabia sau din Transnistria. În total, la început, erau douăsprezece parohii, dintre care cinci în Transnistria, cu aproximativ 20.000 de credincioşi. Cifre exacte nu pot fi date. Recensământul oficial din 2004 arată că în Basarabia ar fi 5.000 de catolici. Cifrele legate de credinţa religioasă sunt eronate, ca şi în cazul naţionalităţii. Ştim că în Republica Moldova numai 2% dintre locuitori s-au declarat a fi români. Dincolo de aceste cifre rămân însă realităţile palpabile. “Putem spune”, precizează Monseniorul Coşa, “că în comunitatea noastră se celebrează, în continuare, liturghia în limba populară, în funcţie de cei care vin la liturghie (germani, polonezi, români, ruşi). Nu cred că este aşa de bine definită componenţa etnică a credincioşilor noştri, pentru că este un mare procent de amestecare a grupurilor, prin căsătorii mixte. Dacă este să vorbim despre comunitatea română, atunci eu cred că ar trebui să spunem, mai degrabă, că există credincioşi care participă la sfânta liturghie în limba română, dar dacă ar fi să intrăm în componenţa acelei familii, am observa poate că unul este român şi altul rus sau polonez etc. Încet-încet, se creează o nouă conştiinţă a identităţii lor. Fie la şcoală, fie pe planul participării lor la biserică. Noi vrem să participăm la procesul de formare a conştiinţei a ceea ce suntem aici, pentru că suntem în Republica Moldova. Vorbim de Basarabia la timpul prezent, nu la trecut, dar în acelaşi timp putem spune că nu suntem Rusia”.
Despre Biserica Catolică pe pământul Republicii Moldova, Episcopul Anton Coşa ne-a mai declarat: “Noi spunem că suntem biserică catolică de o anumită tradiţie poloneză, dar situată într-un spaţiu nou, care este Republica Moldova. Şi pentru asta am încercat să ne organizăm în aşa fel, încât să nu apară evidentă structura unei biserici prime aici, la noi. Nu e primordială nici biserica poloneză, dar nici cea românească, nici cea nemţească, şi de aceea, unde a fost posibil, am creat baza unei biserici locale, cu seminar propriu, cu un cler autohton, cu comunităţi călugăreşti care să promoveze în rândul tinerilor această dorinţă de a participa la viaţa consacrată, dar şi cu o veritabilă deschidere spre Occident. Republica Moldova are vocaţia de a fi, împreună cu România şi cu alte state dimprejurul său, într-o casă comună europeană. Aceasta este teza mea şi sper din toată inima că prezenţa acestei comunităţi catolice în Basarabia va ajuta, într-un viitor mai îndepărtat sau mai apropiat, la împlinirea unui asemenea deziderat”.
Un episcop român la Chişinău
Despre începuturile vieţii sale sacerdotale Episcopul Anton Coşa ne mărturiseşte că se afla în căutarea unui scop care să îl împlinească spiritual. “Am venit în Republica Moldova după exact un an de preoţie, la Roman, în judeţul Neamţ. Aveam 29 de ani, iar ceea ce am găsit aici nu a corespuns exact speranţelor mele. Plecam din zona Bacău-Roman, o zonă catolică religioasă profund, unde bisericile erau pline şi în timpul zilei, şi peste săptămână, nu doar la liturghia de duminică… Duminica erau chiar trei slujbe. Ajungând aici, la prima mea liturghie mai solemnă, în seara de Crăciun, abia am avut câţiva credincioşi în biserică. A fost pentru mine o mare dezamăgire. Am realizat însă repede că aici trebuia să fac totul altcumva. Iar după trei ani am fost numit administrator apostolic. Pentru mine a fost o noutate această misiune şi probabil nu aş fi reuşit dacă nu aş fi fost trimis pentru două săptămâni în Italia, la Dieceza de Padova, unde, prin bunăvoinţa Înaltului Antonie, am fost introdus în viaţa unui ierarh şi cât de cât am învăţat ce înseamnă organizarea unei biserici.”
Social
“Suntem una dintre cele mai mari instituţii sociale din Republica Moldova, cu un lanţ de proiecte şi 150 de lucrători în Basarabia. Fundaţia Regina Pacis sau Concordia se ocupă cu copiii străzii, cu apărarea femeilor sau cu copiii cu handicap. Centrul Pastoral Casa Providenţei e un proiect minunat, acolo iau masa zilnic peste 100 de bătrâni”
Episcopul Anton Coşa
Educaţie
“Oferim tinerilor posibilitatea să înveţe. Anual avem peste 50 de bursieri. Nu demult, le spuneam unor italieni: «Ajutaţi-i şi o să-i aveţi curând mai bine pregătiţi!». Că multă lume pleacă de la noi este adevărat, dar măcar să plece bine pregătiţi. Deşi şi mai bine ar fi să aibă o pregătire excelentă şi să rămână aici”
Episcopul Anton Coşa
Comunitatea catolică din Republica Moldova este restrânsă. După statisticile oficiale, sunt aproximativ 5.000 de credincioşi. După cele neoficiale, sunt 20.000 (incluzându-i aici şi pe cei din Transnistria). Români basarabeni sau etnici germani, polonezi ori ruşi, aceştia au deja o istorie comună în teritoriul dintre Prut şi Nistru.
L-am cunoscut pe Monseniorul Anton Coşa cu ani în urmă, la Chişinău, când amândoi căutam adevăruri oarecum diferite, dar în acelaşi spaţiu. Căutări care s-au dovedit până la urmă pereche, pentru că jurnalistul, cu adevărul lui mereu provocator şi palpabil, se întâlneşte, fatal, cu sacerdotul, în adevărul său relevant şi incontestabil. M-a frapat atunci eleganţa şi simplitatea acestui slujitor al bisericii pe care mi-am dorit să-l pot întâlni a doua oară.Monseniorul Anton Coşa e din satul Faraoani, judeţul Bacău, acolo unde trăieşte o puternică comunitate de ceangăi, a cărei devenire m-a preocupat multă vreme. Ciudat pentru mine să revin la subiect, după mulţi ani, tocmai la Chişinău, unde Caravana Jurnalului Naţional căuta preponderent subiecte basarabene.
ÎNTRE EST ŞI VEST. Aşadar, punct şi de la capăt. Monseniorul Anton Coşa, Chişinău, Republica Moldova, iulie 2007. Reşedinţa Episcopatului Romano-Catolic se află la câţiva paşi de Preşedinţia lui Voronin. “Vă temeţi de Voronin?”, îmi încep interviul neconvenţional. “De ce m-aş teme?”, îmi răspunde inedit prelatul. “Comuniştii aceştia sunt comunişti numai cu numele. Pentru că le este convenabil aşa, să folosească filonul destul de bogat al nostalgicilor. Sunt la fel de democraţi ca şi democraţii de aici. Poate că unii sunt mai comunişti ca alţii, dar ambientul şi realităţile pe care le consumă sunt la fel. Nu mă tem pentru că este votat un democrat sau un comunist, mă tem că viitorul poate fi iar politizat. Când cineva, în Republica Moldova, mă întreabă cu cine să voteze, îi spun să voteze ceea ce crede el că este spre binele Republicii Moldova.” Dar cine ştie, la ora aceasta, care este binele Republicii Moldova? Unii cred că acesta poate veni de la Est, alţii că trebuie aşteptat să sosească dinspre Vest. Monseniorul Coşa, pentru a demonstra puterea binelui, a ales calea credinţei catolice.
CONŞTIINŢA IDENTITARĂ. Iniţial, în Republica Moldova a existat Dioceza de Cameneţ Podolski, urmată de Dioceza de Tiraspol, cu sediul la Saratov. Apoi Dioceza de Iaşi, Dioceza de Riga… S-a înfiinţat în sfârşit Arhiepiscopia Romano-Catolică din Chişinău, în componenţa căreia intră toate comunităţile catolice din Basarabia sau din Transnistria. În total, la început, erau douăsprezece parohii, dintre care cinci în Transnistria, cu aproximativ 20.000 de credincioşi. Cifre exacte nu pot fi date. Recensământul oficial din 2004 arată că în Basarabia ar fi 5.000 de catolici. Cifrele legate de credinţa religioasă sunt eronate, ca şi în cazul naţionalităţii. Ştim că în Republica Moldova numai 2% dintre locuitori s-au declarat a fi români. Dincolo de aceste cifre rămân însă realităţile palpabile. “Putem spune”, precizează Monseniorul Coşa, “că în comunitatea noastră se celebrează, în continuare, liturghia în limba populară, în funcţie de cei care vin la liturghie (germani, polonezi, români, ruşi). Nu cred că este aşa de bine definită componenţa etnică a credincioşilor noştri, pentru că este un mare procent de amestecare a grupurilor, prin căsătorii mixte. Dacă este să vorbim despre comunitatea română, atunci eu cred că ar trebui să spunem, mai degrabă, că există credincioşi care participă la sfânta liturghie în limba română, dar dacă ar fi să intrăm în componenţa acelei familii, am observa poate că unul este român şi altul rus sau polonez etc. Încet-încet, se creează o nouă conştiinţă a identităţii lor. Fie la şcoală, fie pe planul participării lor la biserică. Noi vrem să participăm la procesul de formare a conştiinţei a ceea ce suntem aici, pentru că suntem în Republica Moldova. Vorbim de Basarabia la timpul prezent, nu la trecut, dar în acelaşi timp putem spune că nu suntem Rusia”.
Despre Biserica Catolică pe pământul Republicii Moldova, Episcopul Anton Coşa ne-a mai declarat: “Noi spunem că suntem biserică catolică de o anumită tradiţie poloneză, dar situată într-un spaţiu nou, care este Republica Moldova. Şi pentru asta am încercat să ne organizăm în aşa fel, încât să nu apară evidentă structura unei biserici prime aici, la noi. Nu e primordială nici biserica poloneză, dar nici cea românească, nici cea nemţească, şi de aceea, unde a fost posibil, am creat baza unei biserici locale, cu seminar propriu, cu un cler autohton, cu comunităţi călugăreşti care să promoveze în rândul tinerilor această dorinţă de a participa la viaţa consacrată, dar şi cu o veritabilă deschidere spre Occident. Republica Moldova are vocaţia de a fi, împreună cu România şi cu alte state dimprejurul său, într-o casă comună europeană. Aceasta este teza mea şi sper din toată inima că prezenţa acestei comunităţi catolice în Basarabia va ajuta, într-un viitor mai îndepărtat sau mai apropiat, la împlinirea unui asemenea deziderat”.
Un episcop român la Chişinău
Despre începuturile vieţii sale sacerdotale Episcopul Anton Coşa ne mărturiseşte că se afla în căutarea unui scop care să îl împlinească spiritual. “Am venit în Republica Moldova după exact un an de preoţie, la Roman, în judeţul Neamţ. Aveam 29 de ani, iar ceea ce am găsit aici nu a corespuns exact speranţelor mele. Plecam din zona Bacău-Roman, o zonă catolică religioasă profund, unde bisericile erau pline şi în timpul zilei, şi peste săptămână, nu doar la liturghia de duminică… Duminica erau chiar trei slujbe. Ajungând aici, la prima mea liturghie mai solemnă, în seara de Crăciun, abia am avut câţiva credincioşi în biserică. A fost pentru mine o mare dezamăgire. Am realizat însă repede că aici trebuia să fac totul altcumva. Iar după trei ani am fost numit administrator apostolic. Pentru mine a fost o noutate această misiune şi probabil nu aş fi reuşit dacă nu aş fi fost trimis pentru două săptămâni în Italia, la Dieceza de Padova, unde, prin bunăvoinţa Înaltului Antonie, am fost introdus în viaţa unui ierarh şi cât de cât am învăţat ce înseamnă organizarea unei biserici.”
Social
“Suntem una dintre cele mai mari instituţii sociale din Republica Moldova, cu un lanţ de proiecte şi 150 de lucrători în Basarabia. Fundaţia Regina Pacis sau Concordia se ocupă cu copiii străzii, cu apărarea femeilor sau cu copiii cu handicap. Centrul Pastoral Casa Providenţei e un proiect minunat, acolo iau masa zilnic peste 100 de bătrâni”
Episcopul Anton Coşa
Educaţie
“Oferim tinerilor posibilitatea să înveţe. Anual avem peste 50 de bursieri. Nu demult, le spuneam unor italieni: «Ajutaţi-i şi o să-i aveţi curând mai bine pregătiţi!». Că multă lume pleacă de la noi este adevărat, dar măcar să plece bine pregătiţi. Deşi şi mai bine ar fi să aibă o pregătire excelentă şi să rămână aici”
Episcopul Anton Coşa
Mitropolia Basarabiei, cea din vechime
Mitropolia Basarabiei, o istorie seculară
Sub o formă sau alta, cele două mitropolii din Basarabia – una, Mitropolia Chişinăului şi a Întregii Moldove, aflată sub pulpana Patriarhiei Ruse; cea de-a doua, Mitropolia Basarabiei, pendinte de Patriarhia Română – se revendică din aceeaşi rădăcină. Doar că fiecare dintre ele porneşte, ca să zicem aşa, de la un moment diferit al istoriei.
Şi noi putem să ne începem demersul jurnalistic tot din momente diferite ale istoriei. De la o Mitropolie a Moldovei atestată documentar încă din 1386. De la un Iosif I Muşat, recunoscut de scaunul patriarhal de la Constantinopol ca mitropolit canonic al întregii Moldove, cu reşedinţa la Suceava, pe timpul domniei lui Alexandru cel Bun, în 1401. Mai târziu Ştefan cel Marea ctitorea o serie de aşezăminte religioase în teritoriul dintre Prut şi Nistru. După anul 1538, când Soliman Magnificul cucereşte partea de sud a teritoriului Basarabiei, consituindu-se Raiaua Tighinei, sub jurisdicţia Moldovei rămân Cahulul, Tigheciu, o parte din Fălciu, Lăpuşna, Soroca, Orhei care din 1596 vor intra în nou înfiinţata Episcopie a Huşilor. Celelalte ţinuturi basarabene, ca şi Chilia, Cetatea Albă, Galaţi şi Brăila, intră sub jurisdicţia Mitropoliei Proilaviei, răspunzând direct de Patriarhia Ecumenică de la Constantinopol.
IMIXTIUNILE RUSEŞTI. Ocupaţia rusească în Principatele Române (1787-1792) înseamnă şi o serie de amestecuri abuzive în viaţa ortodoxă a celor două ţări. Potemkin îl aduce ca exarh al Moldo-Vlahiei pe Ambrozie Serebrenikov, fost episcop la Ekaterinoslav. În 1791, episcop vicar de Tighina şi Cetatea Albă este numit Gavriil Bănulescu-Bodoni. În 1792, acesta este numit mitropolit al Moldovei şi al Munteniei, dar este îndepărtat un an mai târziu de domnitorul Alexandru Constantin Moruzi. În timpul războiului ruso-turc din 1806-1812, ţarul Alexandru I hotărăşte înfiinţarea unui exarhat subordonat Bisericii Ruse de la Petersburg, care ar fi cuprins cele două mitropolii, a Moldovei şi a Munteniei, scoţându-le de sub jurisdicţia Patriarhiei Ecumenice. Mitropolitul Moldovei, Veniamin Costache, a fost silit să se retragă la Mănăstirea Neamţ, în locul lui ocupanţii ruşi aducându-l din nou pe Gavriil Bănulescu-Bodoni. Tot el l-a înlocuit pe mitropolitul Dositei Filitti al Ţării Româneşti cu un oarecare Ignatie. Starea aceasta de fapt se va încheia o dată cu semnarea păcii de la Bucureşti, în 1812. Însă tot prin această pace Basarabia este cedată Imperiului Ţarist, iar la 21 august 1813, Biserica Ortodoxă Rusă înfiinţează Arhiepiscopia Chişinăului şi Hotinului, condusă de acelaşi Gavriil Bănulescu-Bodoni. Meritul acestuia este, totuşi, de a fi realizat unele lucruri notabile, profund româneşti. A înfiinţat un seminar, o tipografie românească şi a publicat chiar o Biblie românească la Petersburg. După moartea lui, în 1821, Biserica Rusă nu a mai acceptat în Basarabia decât episcopi ruşi. Asta până în 1918.
REACTIVARE ÎN 1992. La 7 aprilie 1918, după unirea Basarabiei cu România, Mitropolitul de Iaşi a arătat că toate problemele acestui ţinut privesc Biserica Ortodoxă Română, ceea ce a dus la retragerea la Petersburg a arhiepiscopului Anastasie. Din 19 februarie 1919 scaunul arhiepiscopal este ocupat de Gurie Grosu, iar la 30 decembrie Sfântul Sinod al BOR realizează unitatea bisericească "pe întreg pământul României reîntregite, într-o singură Biserică Autocefală Ortodoxă". Ridicarea la rang de Mitropolie a avut loc în anul 1927, primii mitropoliţi ai Basarabiei, până la ocupaţiile sovietice din 1940 şi 1944, au fost Gurie Grosu şi Efrem Enăchescu.
La 14 septembrie 1992, un număr impresionant de credincioşi şi preoţi ortodocşi din Republica Moldova au hotărât reactivarea Mitropoliei Basarabiei, binecuvântată şi recunoscută de Patriarhia Română la 19 decembrie în acelaşi an. Înalt Prea Sfinţitul Petru Păduraru devine mai întâi locţiitor, apoi, din 1995, Arhiepiscop al Chişinăului, Mitropolit al Basarabiei şi Exarh al Plaiurilor. Patriarhia Rusă a acuzat Patriarhia Română de "ingerinţă anticanonică în problemele interne ale Bisericii Ortodoxe din Moldova, care este parte a Patriarhiei Moscovei". Punctul de vedere al Patriarhului Teoctist, la acel moment, a fost de a evidenţia faptul că BOR nu a consimţit şi nu a recunoscut niciodată extinderea Patriarhiei Ruse asupra teritoriul Basarabiei, rupt de România în urma ocupaţiei sovietice, şi nici desfiinţarea Mitropoliei Basarabiei. Din păcate, nici la nivelul statului moldovean nu s-a găsit înţelepciunea necesară, iar pentru acceptarea evidenţelor a fost nevoie de un lung şir de procese, culminând cu adresarea la Curtea Europeană a Drepturilor Omului de la Strasbourg, care la 13 decembrie 2001 obligă Republica Moldova să recunoască Mitropolia Basarabiei şi să plătească 20.000 de euro daune morale.
BISERICA NEAMULUI
"Noi nu am adus pe nimeni cu forţa la Mitropolia Basarabiei, toţi au venit prin conştiinţa lor, ca români care trebuiau să vină către biserica neamului. Totul a mers pe cale naturală. Nu am «furat» pe nimeni, pentru că preotul, biserica, parohia nu sunt ouă de găină pe care să le iei din cuibar"
RETROCEDARE
"Ar trebui ca toate bisericile care au fost ale Mitropoliei Basarabiei, până în 1945, să ne fie retrocedate, dar ele au fost deja preluate de Mitropolia Moldovei. Parlamentul Republicii Moldova nu a adoptat încă Legea cultelor şi ne lovim, în general, de insuficienţa unui cadru legislativ adecvat"
ÎPS Petru, Mitropolitul Basarabiei
Sub o formă sau alta, cele două mitropolii din Basarabia – una, Mitropolia Chişinăului şi a Întregii Moldove, aflată sub pulpana Patriarhiei Ruse; cea de-a doua, Mitropolia Basarabiei, pendinte de Patriarhia Română – se revendică din aceeaşi rădăcină. Doar că fiecare dintre ele porneşte, ca să zicem aşa, de la un moment diferit al istoriei.
Şi noi putem să ne începem demersul jurnalistic tot din momente diferite ale istoriei. De la o Mitropolie a Moldovei atestată documentar încă din 1386. De la un Iosif I Muşat, recunoscut de scaunul patriarhal de la Constantinopol ca mitropolit canonic al întregii Moldove, cu reşedinţa la Suceava, pe timpul domniei lui Alexandru cel Bun, în 1401. Mai târziu Ştefan cel Marea ctitorea o serie de aşezăminte religioase în teritoriul dintre Prut şi Nistru. După anul 1538, când Soliman Magnificul cucereşte partea de sud a teritoriului Basarabiei, consituindu-se Raiaua Tighinei, sub jurisdicţia Moldovei rămân Cahulul, Tigheciu, o parte din Fălciu, Lăpuşna, Soroca, Orhei care din 1596 vor intra în nou înfiinţata Episcopie a Huşilor. Celelalte ţinuturi basarabene, ca şi Chilia, Cetatea Albă, Galaţi şi Brăila, intră sub jurisdicţia Mitropoliei Proilaviei, răspunzând direct de Patriarhia Ecumenică de la Constantinopol.
IMIXTIUNILE RUSEŞTI. Ocupaţia rusească în Principatele Române (1787-1792) înseamnă şi o serie de amestecuri abuzive în viaţa ortodoxă a celor două ţări. Potemkin îl aduce ca exarh al Moldo-Vlahiei pe Ambrozie Serebrenikov, fost episcop la Ekaterinoslav. În 1791, episcop vicar de Tighina şi Cetatea Albă este numit Gavriil Bănulescu-Bodoni. În 1792, acesta este numit mitropolit al Moldovei şi al Munteniei, dar este îndepărtat un an mai târziu de domnitorul Alexandru Constantin Moruzi. În timpul războiului ruso-turc din 1806-1812, ţarul Alexandru I hotărăşte înfiinţarea unui exarhat subordonat Bisericii Ruse de la Petersburg, care ar fi cuprins cele două mitropolii, a Moldovei şi a Munteniei, scoţându-le de sub jurisdicţia Patriarhiei Ecumenice. Mitropolitul Moldovei, Veniamin Costache, a fost silit să se retragă la Mănăstirea Neamţ, în locul lui ocupanţii ruşi aducându-l din nou pe Gavriil Bănulescu-Bodoni. Tot el l-a înlocuit pe mitropolitul Dositei Filitti al Ţării Româneşti cu un oarecare Ignatie. Starea aceasta de fapt se va încheia o dată cu semnarea păcii de la Bucureşti, în 1812. Însă tot prin această pace Basarabia este cedată Imperiului Ţarist, iar la 21 august 1813, Biserica Ortodoxă Rusă înfiinţează Arhiepiscopia Chişinăului şi Hotinului, condusă de acelaşi Gavriil Bănulescu-Bodoni. Meritul acestuia este, totuşi, de a fi realizat unele lucruri notabile, profund româneşti. A înfiinţat un seminar, o tipografie românească şi a publicat chiar o Biblie românească la Petersburg. După moartea lui, în 1821, Biserica Rusă nu a mai acceptat în Basarabia decât episcopi ruşi. Asta până în 1918.
REACTIVARE ÎN 1992. La 7 aprilie 1918, după unirea Basarabiei cu România, Mitropolitul de Iaşi a arătat că toate problemele acestui ţinut privesc Biserica Ortodoxă Română, ceea ce a dus la retragerea la Petersburg a arhiepiscopului Anastasie. Din 19 februarie 1919 scaunul arhiepiscopal este ocupat de Gurie Grosu, iar la 30 decembrie Sfântul Sinod al BOR realizează unitatea bisericească "pe întreg pământul României reîntregite, într-o singură Biserică Autocefală Ortodoxă". Ridicarea la rang de Mitropolie a avut loc în anul 1927, primii mitropoliţi ai Basarabiei, până la ocupaţiile sovietice din 1940 şi 1944, au fost Gurie Grosu şi Efrem Enăchescu.
La 14 septembrie 1992, un număr impresionant de credincioşi şi preoţi ortodocşi din Republica Moldova au hotărât reactivarea Mitropoliei Basarabiei, binecuvântată şi recunoscută de Patriarhia Română la 19 decembrie în acelaşi an. Înalt Prea Sfinţitul Petru Păduraru devine mai întâi locţiitor, apoi, din 1995, Arhiepiscop al Chişinăului, Mitropolit al Basarabiei şi Exarh al Plaiurilor. Patriarhia Rusă a acuzat Patriarhia Română de "ingerinţă anticanonică în problemele interne ale Bisericii Ortodoxe din Moldova, care este parte a Patriarhiei Moscovei". Punctul de vedere al Patriarhului Teoctist, la acel moment, a fost de a evidenţia faptul că BOR nu a consimţit şi nu a recunoscut niciodată extinderea Patriarhiei Ruse asupra teritoriul Basarabiei, rupt de România în urma ocupaţiei sovietice, şi nici desfiinţarea Mitropoliei Basarabiei. Din păcate, nici la nivelul statului moldovean nu s-a găsit înţelepciunea necesară, iar pentru acceptarea evidenţelor a fost nevoie de un lung şir de procese, culminând cu adresarea la Curtea Europeană a Drepturilor Omului de la Strasbourg, care la 13 decembrie 2001 obligă Republica Moldova să recunoască Mitropolia Basarabiei şi să plătească 20.000 de euro daune morale.
BISERICA NEAMULUI
"Noi nu am adus pe nimeni cu forţa la Mitropolia Basarabiei, toţi au venit prin conştiinţa lor, ca români care trebuiau să vină către biserica neamului. Totul a mers pe cale naturală. Nu am «furat» pe nimeni, pentru că preotul, biserica, parohia nu sunt ouă de găină pe care să le iei din cuibar"
RETROCEDARE
"Ar trebui ca toate bisericile care au fost ale Mitropoliei Basarabiei, până în 1945, să ne fie retrocedate, dar ele au fost deja preluate de Mitropolia Moldovei. Parlamentul Republicii Moldova nu a adoptat încă Legea cultelor şi ne lovim, în general, de insuficienţa unui cadru legislativ adecvat"
ÎPS Petru, Mitropolitul Basarabiei
Mitropolia Moldovei, de la Gavriil Banulescu-Bodoni
Ortodoxia, după comunism
"Obârşia Mitropoliei Chişinăului şi a Întregii Moldove e de la Mitropolitul Gavriil Bănulescu-Bodoni, din 1812-1813, când el, aflându-se în jurisdicţia canonică a Patriarhiei Moscovei, a condus această biserică." Secretarul Mitropoliei, Pr. Vadim Cheibaş, ne vorbeşte despre acest moment, care coincide cu cedarea Basarabiei Imperiului Ţarist, prin Pacea de la Bucureşti.
Naşterea Mitropoliei Moldovei "noi o socotim o dată cu stăpânirea eleziastică a Mitropolitului Gavriil, care este înmormântat la Mănăstirea Căpriana" ne spune pr. V. Cheibaş. Tot el a avut ideea construcţiei clădirii Catedralei Mitropolitane (care, pe vremea sovieticilor, a fost transformată în muzeu de artă). În perioada prigoanei comuniste, viaţa bisericească din Basarabia s-a diminuat mult. Din 98 de mănăstiri a rămas una singură, Japca. "Nu ştim de ce a supravieţuit. Probabil trebuia să rămână undeva o sămânţă de credinţă." Din 1.040 de biserici au mai rămas să fiinţeze aproximativ 170. "S-a distrus masiv, s-a dărâmat. Frumoasa clopotniţă a Catedralei Mitropolitane a fost distrusă, printr-o explozie, într-o noapte, în anii ’60. Puţinele biserici şi puţinii preoţi care au rămas s-au aflat în toată această perioadă sub jurisdicţia Patriarhiei Moscovei."
SFINŢI LOCALI. Ne aflăm la Chişinău, în sediul cel nou al Mitropoliei, şi vorbim despre sfinţii locali care ocrotesc Moldova. "Sunt sfinţii «clasici» ai Moldovei, şi din stânga, şi din dreapta Prutului. Avem chiar o icoană a Sfinţilor Moldovei care a fost pictată în 2006, sfinţită şi instalată într-un chivot din Catedrala Mitropolitană." Între aceşti sfinţi: Ştefan cel Mare şi Sfânt, Mitropolitul Dosoftei, Cuvioasa Parascheva, Cuvioasa Teodora de la Sihla, Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava. Printre părticelele de moaşte din Basarabia se află şi cele ale sfinţilor de la Niculiţel, primite în dar de la Arhiepiscopul Tomisului sau mâna dreaptă a Sfântului Antipa Atonitul (sau Antipa Românul). De la Pr. Vadim Cheibaş aflăm că se întocmesc documentele de canonizare "pentru eventuali sfinţi şi mucenici care au pătimit ca urmare a prigoanei totalitare, atât în stânga Nistrului, cât şi în dreapta lui, o seamă de preoţi şi slujitori care au murit în temniţe. Prin serviciul securitate şi informaţii al R. Moldova am expediat o scrisoare cerând referinţe despre cei care au pătimit şi care, până în ultima instanţă, nu s-au dezis de credinţa lor în Hristos." Nu s-a primit însă un răspuns concludent, "spunându-ni-se că, în continuare, aceste informaţii se află la secret".
ÎNVĂŢĂMĂNTUL TEOLOGIC. Actualul Mitropolit al Moldovei, Vladimir, ocupă această funcţie din 1989. În perioada arhieriei sale s-au reactivat sau construit aproximativ 50 de mănăstiri şi schituri, au fost reînfiinţate 1.200 de parohii, iar numărul preoţilor hirotoniţi a ajuns la 1.030. "Nu a fost foarte uşor, pentru că vestitul seminar interbelic de la Chişinău – celebru prin Nichifor Crainic, prin Gala Galaction – se desfiinţase. Personalităţile se dezvoltă în jurul unor şcoli teologice, or, în timpul prigoanei comuniste au dispărut şi cadrele didactice, şi personalităţile care să fie un exemplu. S-a rupt continuitatea şcolilor noastre teologice. Acum nu avem un corp didactic care să întrunească toate condiţiile necesare – cadre cu doctorate în teologie etc. Bineînţeles, majoritatea lectorilor din şcolile noastre teologice şi-a făcut studiile în România, la Bucureşti, la Sibiu, la Iaşi, mai puţin în Rusia. De acum înainte se vor orienta spre Rusia, pentru că e foarte complicat să se mai obţină viză de studii în România."
BISERICA ŞI NOII COMUNIŞTI. "Atunci când la guvernare a venit Partidul Comunist, noi, biserica, ne-am înspăimântat, deoarece simpatizam curentul democratic", ne spune Pr. Vadim Cheibaş. "Însă în prima fază, preşedintele Voronin a venit într-o audienţă la mitropolit. Şi nu i-a spus decât că maică-sa i-ar fi zis următorul lucru: «Bre, băiete, dacă ai să faci rău bisericii, să ştii că n-o să te mai recunosc de fecior!». Asta i-a spus mitropolitului şi mai mult n-a comentat. După care a început rapid construcţia acestui sediu, pentru că până atunci Mitropolia Moldovei se găsea într-o clădire modestă, lângă puşcărie. Apoi preşedintele a început să facă vizite frecvente la mănăstiri, să aducă şi contribuţii financiare. După aceea a ales ca prioritate Mănăstirea Căpriana." Mai vorbim de tele şi radiomaratoane, unde s-au strâns zeci de milioane de lei moldoveneşti. "Banii vin din credinţă, dar este şi un merit al unei persoane care a reuşit să convingă. Bine, forţat sau benevol, cineva a dat banii aceştia..." Nu ştim însă ce răspuns ar da azi Mitropolia Moldovei, după întâlnirea de la 10 iulie a preoţilor cu Voronin, când s-a stabilit şi "preţul" pentru tot acest maraton al reconstrucţiilor: sprijinul, din amvon, la viitoarele alegeri!...
SOLUŢIE
"În ce priveşte disputele care există între cele două mitropolii, eu sunt de părere că e bine să rămână totul în status quo. Să nu mai existe treceri de la o mitropolie la alta. Fiecare să rămână cu ce are acum: parohii, biserici"
Pr. Vadim Cheibaş
Dialoguri
Mitropolia Moldovei (şi Patriarhia Rusă) se pare că doreşte un dialog în ce priveşte reconcilierea celor două mitropolii din Basarabia. "E un dialog care nu prea funcţionează. Partea rusească vrea, dar se tărăgănează", ne zice părintele Vadim Cheibaş. "Pentru că există deja o entitate religioasă subordonată canonic Patriarhiei Române, noi zicem că e bine să rămână în continuare aşa. Mitropolia Moldovei e autonomă faţă de Patriarhia Rusă, depindem numai prin participarea la Sinoade şi primirea Sfântului Mir." O idee care se vântură prin R. Moldova, mai ales după moartea Patriarhului Teoctist: cele două mitropolii să devină autonome de patriarhiile lor şi... apoi să se unească.
"Obârşia Mitropoliei Chişinăului şi a Întregii Moldove e de la Mitropolitul Gavriil Bănulescu-Bodoni, din 1812-1813, când el, aflându-se în jurisdicţia canonică a Patriarhiei Moscovei, a condus această biserică." Secretarul Mitropoliei, Pr. Vadim Cheibaş, ne vorbeşte despre acest moment, care coincide cu cedarea Basarabiei Imperiului Ţarist, prin Pacea de la Bucureşti.
Naşterea Mitropoliei Moldovei "noi o socotim o dată cu stăpânirea eleziastică a Mitropolitului Gavriil, care este înmormântat la Mănăstirea Căpriana" ne spune pr. V. Cheibaş. Tot el a avut ideea construcţiei clădirii Catedralei Mitropolitane (care, pe vremea sovieticilor, a fost transformată în muzeu de artă). În perioada prigoanei comuniste, viaţa bisericească din Basarabia s-a diminuat mult. Din 98 de mănăstiri a rămas una singură, Japca. "Nu ştim de ce a supravieţuit. Probabil trebuia să rămână undeva o sămânţă de credinţă." Din 1.040 de biserici au mai rămas să fiinţeze aproximativ 170. "S-a distrus masiv, s-a dărâmat. Frumoasa clopotniţă a Catedralei Mitropolitane a fost distrusă, printr-o explozie, într-o noapte, în anii ’60. Puţinele biserici şi puţinii preoţi care au rămas s-au aflat în toată această perioadă sub jurisdicţia Patriarhiei Moscovei."
SFINŢI LOCALI. Ne aflăm la Chişinău, în sediul cel nou al Mitropoliei, şi vorbim despre sfinţii locali care ocrotesc Moldova. "Sunt sfinţii «clasici» ai Moldovei, şi din stânga, şi din dreapta Prutului. Avem chiar o icoană a Sfinţilor Moldovei care a fost pictată în 2006, sfinţită şi instalată într-un chivot din Catedrala Mitropolitană." Între aceşti sfinţi: Ştefan cel Mare şi Sfânt, Mitropolitul Dosoftei, Cuvioasa Parascheva, Cuvioasa Teodora de la Sihla, Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava. Printre părticelele de moaşte din Basarabia se află şi cele ale sfinţilor de la Niculiţel, primite în dar de la Arhiepiscopul Tomisului sau mâna dreaptă a Sfântului Antipa Atonitul (sau Antipa Românul). De la Pr. Vadim Cheibaş aflăm că se întocmesc documentele de canonizare "pentru eventuali sfinţi şi mucenici care au pătimit ca urmare a prigoanei totalitare, atât în stânga Nistrului, cât şi în dreapta lui, o seamă de preoţi şi slujitori care au murit în temniţe. Prin serviciul securitate şi informaţii al R. Moldova am expediat o scrisoare cerând referinţe despre cei care au pătimit şi care, până în ultima instanţă, nu s-au dezis de credinţa lor în Hristos." Nu s-a primit însă un răspuns concludent, "spunându-ni-se că, în continuare, aceste informaţii se află la secret".
ÎNVĂŢĂMĂNTUL TEOLOGIC. Actualul Mitropolit al Moldovei, Vladimir, ocupă această funcţie din 1989. În perioada arhieriei sale s-au reactivat sau construit aproximativ 50 de mănăstiri şi schituri, au fost reînfiinţate 1.200 de parohii, iar numărul preoţilor hirotoniţi a ajuns la 1.030. "Nu a fost foarte uşor, pentru că vestitul seminar interbelic de la Chişinău – celebru prin Nichifor Crainic, prin Gala Galaction – se desfiinţase. Personalităţile se dezvoltă în jurul unor şcoli teologice, or, în timpul prigoanei comuniste au dispărut şi cadrele didactice, şi personalităţile care să fie un exemplu. S-a rupt continuitatea şcolilor noastre teologice. Acum nu avem un corp didactic care să întrunească toate condiţiile necesare – cadre cu doctorate în teologie etc. Bineînţeles, majoritatea lectorilor din şcolile noastre teologice şi-a făcut studiile în România, la Bucureşti, la Sibiu, la Iaşi, mai puţin în Rusia. De acum înainte se vor orienta spre Rusia, pentru că e foarte complicat să se mai obţină viză de studii în România."
BISERICA ŞI NOII COMUNIŞTI. "Atunci când la guvernare a venit Partidul Comunist, noi, biserica, ne-am înspăimântat, deoarece simpatizam curentul democratic", ne spune Pr. Vadim Cheibaş. "Însă în prima fază, preşedintele Voronin a venit într-o audienţă la mitropolit. Şi nu i-a spus decât că maică-sa i-ar fi zis următorul lucru: «Bre, băiete, dacă ai să faci rău bisericii, să ştii că n-o să te mai recunosc de fecior!». Asta i-a spus mitropolitului şi mai mult n-a comentat. După care a început rapid construcţia acestui sediu, pentru că până atunci Mitropolia Moldovei se găsea într-o clădire modestă, lângă puşcărie. Apoi preşedintele a început să facă vizite frecvente la mănăstiri, să aducă şi contribuţii financiare. După aceea a ales ca prioritate Mănăstirea Căpriana." Mai vorbim de tele şi radiomaratoane, unde s-au strâns zeci de milioane de lei moldoveneşti. "Banii vin din credinţă, dar este şi un merit al unei persoane care a reuşit să convingă. Bine, forţat sau benevol, cineva a dat banii aceştia..." Nu ştim însă ce răspuns ar da azi Mitropolia Moldovei, după întâlnirea de la 10 iulie a preoţilor cu Voronin, când s-a stabilit şi "preţul" pentru tot acest maraton al reconstrucţiilor: sprijinul, din amvon, la viitoarele alegeri!...
SOLUŢIE
"În ce priveşte disputele care există între cele două mitropolii, eu sunt de părere că e bine să rămână totul în status quo. Să nu mai existe treceri de la o mitropolie la alta. Fiecare să rămână cu ce are acum: parohii, biserici"
Pr. Vadim Cheibaş
Dialoguri
Mitropolia Moldovei (şi Patriarhia Rusă) se pare că doreşte un dialog în ce priveşte reconcilierea celor două mitropolii din Basarabia. "E un dialog care nu prea funcţionează. Partea rusească vrea, dar se tărăgănează", ne zice părintele Vadim Cheibaş. "Pentru că există deja o entitate religioasă subordonată canonic Patriarhiei Române, noi zicem că e bine să rămână în continuare aşa. Mitropolia Moldovei e autonomă faţă de Patriarhia Rusă, depindem numai prin participarea la Sinoade şi primirea Sfântului Mir." O idee care se vântură prin R. Moldova, mai ales după moartea Patriarhului Teoctist: cele două mitropolii să devină autonome de patriarhiile lor şi... apoi să se unească.
luni, 13 august 2007
Mănăstirea Noul Neamţ de la Chiţcani
Fiica Mănăstirii Neamţ din vechea Moldovă
Despre Mănăstirea Noul Neamţ de la Chiţcani se spune că este "fiica Mănăstirii Neamţ din Carpaţii Moldovei vechi". În perioada domniei lui Alexandru Ioan Cuza, în urma secularizării averilor mănăstireşti, în vechea lavră a Neamţului s-au iscat nemulţumiri şi, ca urmare, mai mulţi monahi, în frunte cu duhovnicul Andronic Popovici, au trecut Prutul, ajungând la Chiţcani, unde se afla o moşie a mănăstirii.
Pornisem la drum, spre graniţa transnistreană, cu un fior de teamă cuibărit în suflet, într-un automobil în care se mai aflau părintele Andrei Deleu, purtătorul de cuvânt al Mitropoliei Basarabiei, şi părintele Andrei Caramalău, stareţul Mănăstirii Durleşti, care avea, în dimineaţa aceea, ceva din imaginea unui preot-haiduc din alt veac. Am trecut prin vamă şi apoi prin toate barierele cu pază militară sau paramilitară care ne-au ieşit în cale, cu ajutorul şoferului maşinii, Vladimir, care-a susţinut tot greul dialogurilor în limba rusă. Prima oprire mai lungă am făcut-o sub dealul dincolo de care se vedea înălţându-se clopotniţa mănăstirii.
ULIŢA LENINA. Un gard pe care sta prinsă o tăbliţă cu litere ruseşti: "Uliţa Lenina". Alături, un magazin minuscul, în care găseai "di tăti". Moft de turist: ne-am cumpărat coniac Kvint, la un preţ de cinci ori mai mic decât la Chişinău, siliotca, adică peşte uscat şi foarte sărat (vândut în pachete mici), şi-o pâine rotundă şi neagră. Dintre toate aceste "suveniruri" – pe care le-am obţinut pe câţiva dolari, vorbind româneşte cu vânzătoarea ce ne răspundea, dezinvolt, în ruseşte – pâinea aceea avea, nu ştim de ce, gustul... liniştii, al siguranţei. Al unei linişti şi al unei siguranţe la care transnistrenii încă speră.
O DIMINEAŢĂ LA NOUL NEAMŢ. Am ajuns la mănăstire la ceasul liturghiei şi am urcat curând în surprinzătoarea clopotniţă cu cinci niveluri şi 12 clopote, de unde am putut admira în voie frumoasa aşezare a lăcaşului monahal, în acea peninsulă "croită" de apele Nistrului. Noul Neamţ se află în Transnistria, dar... nu "dincolo de Nistru".
Alături de alte câteva localităţi din dreapta fluviului, ea se află totuşi "dincolo de graniţă", în cuprinsul autoproclamatei republici transnistrene. Din punctul de vedere al administraţiei religioase, însă, mănăstirea aparţine de Mitropolia Chişinăului şi a Întregii Moldove. "Misiunea noastră, aici, este în primul rând rugăciunea" – avea să ne spună ceva mai târziu monahul Alexei, bibliotecarul mănăstirii. "În zona aceasta de conflict, noi ne stăruim să menţinem pacea cum putem, cu mijloacele credinţei. Dragostea creştină îi uneşte pe toţi cei care vin la mănăstirea noastră să se roage, şi din Rusia, şi din Ucraina, şi din România, şi de la Chişinău sau Tiraspol".
PUŢINĂ ISTORIE. Era în anul 1861, iar Basarabia se afla în Imperiul Ţarist. Ieromonahul Teofan Cristea (înaintaş al patriarhului Miron Cristea de mai târziu) cere mitropoliei de la Chişinău binecuvântarea de a înfiinţa o nouă mănăstire, la Chiţcani, cu monahii veniţi de la "vechiul Neamţ". Ţarul Alexandru al II-lea le va da şi el permisiunea printr-un ucaz din 1864. Se construiesc apoi cele patru biserici ale mănăstirii, chiliile, trapeza, iar în 1912 se începe ridicarea clopotniţei, care va avea la sfârşit o înălţime de 64 de metri. O dată cu unirea Basarabiei cu România, în 1918, Mănăstirea Noul Neamţ va cunoaşte o mare dezvoltare, devenind una dintre cele mai înstărite din întregul regat. În anul 1945, sovieticii aveau să îl aresteze pe stareţul de atunci al mănăstirii, Auxeniu Munteanu. Mănăstirea e închisă în 1961, fiind trasformată în "spital de oftigă" (de tuberculoşi). Unii dintre monahi pleacă în bejenie, ajungând şi în România, la Schitul Balamuci, şi aducând cu ei o parte dintre odoarele bisericeşti. După unele legende, aceste odoare sunt îngropate în ţarină, lângă schit. După altele, sunt ascunse într-o sobă. Cert este că Icoana făcătoare de minuni de la Noul Neamţ a fost descoperită şi se află şi acum la Mănăstirea Căldăruşani, în România. "Părintele patriarh Teoctist ne-a spus, când l-am văzut la Bucureşti, că ne va aduce cu mâna lui icoana înapoi, atunci când se vor schimba lucrurile în Transnistria" – avea să ne spună părintele stareţ Paisie Cecan, în luna iunie. Timpurile sunt capricioase, însă...
URMAŞII SFĂNTULUI PAISIE. "A fost voia Cuviosului Paisie Velicicovski de la Neamţ, care, cu harul său, i-a trimis atunci, în 1859-1861, pe monahii vechiului Neamţ să întemeieze mănăstire aici", ne spune părintele stareţ Paisie Cecan. "A fost voia lui Dumnezeu ca atunci şi ca în prezent, din 1992, de când s-a redeschis mănăstirea de către părintele Dorimedont, să ne aflăm la hotarele Moldovei. Moldova lui Ştefan cel Mare. Mănăstirea noastră continuă lucrul bun, dumnezeiesc, care ne leagă de vechiul Neamţ". Despre anii războiului moldoveano-transnistrean ne declară: "Episcopul Dorimedont, fie-i ţărâna uşoară!, care era atunci stareţul mănăstirii, a vorbit la radio, la Tiraspol, şi în română, şi în rusă. A spus că acest lucru nu trebuia să se întâmple, că Dumnezeu nu iubeşte vărsarea de sânge".
Am admirat în ziua aceea întregul aşezământ monahal, trecând prin muzeul bogat – am găsit acolo, între altele, o carte religioasă veche, în mai multe limbi, "întoarsă mănăstirii" după ce, printr-un capriciu al sorţii, îşi găsise adăpost, vreme de câteva decenii, la... vechiul Neamţ, în România – şi prin biblioteca aflată în reorganizare şi am făcut un ultim popas în beciul mănăstirii, săpat de cei dintâi vieţuitori ai mănăstirii Noul Neamţ. Acolo, cu un pahar cu vin roşu în mână, monahii-gazdă şi preoţii-oaspeţi, deşi aparţinători de două mitropolii aflate în dispută, în Basarabia, şi-au unit glasurile pentru a cânta, cu voci de arhangheli, "Când a fost să moară Ştefan"...
"Chiţcanii, deveniţi Noul Neamţ, reprezintau, ce e dreptul, marele curent de învăţătură trezit în Moldova prin mişcarea lui Paisie, dar, acesta însuşi fiind rus, renaşterea-i bisericească avea periculoase slăbiciuni pentru acea civilizaţie nouă care era să caute a deznaţionaliza pe moldoveni"
Nicolae Iorga
"Această regiune e deosebită. Suntem datori ca pe toţi să-i aducem la Dumnezeu, la mântuire"
"Mănăstirea noastră e frumoasă, dar e pe un teritoriu dificil. Românii să nu se teamă însă de vămi. Ar fi bine să vină cât mai mulţi, să ne încurajeze. Fiecare are misiunea lui, de aceea noi mulţumim lui Dumnezeu pentru crucea pe care ne-a dat-o!"
Egumenul Paisie Cecan
"În zona aceasta de conflict ne stăruim să menţinem pacea cum putem, cu mijloacele credinţei. Dragostea creştină îi uneşte pe toţi cei care vin la mănăstirea noastră să se roage, şi din Rusia, şi din Ucraina, şi din România, şi de la Chişinău ori Tiraspol"
Diaconul Alexei
"Faptul că părintele Isachie a fost îngropat lângă sobor şi nu în cimitirul frăţesc arată că el s-a bucurat de o deosebităcinste. Craniul părintelui este intact şi are culoarea cerii, indici care vorbesc despre sfinţenia lui.
Credem că prin acest semn minunat Dumnezeu a arătat legătura dintre vechii stareţi, întemeietori ai Mănăstirii Noul Neamţ, şi primul stareţ de după redeschiderea ei – vlădica Dorimedont"
Ieromonah Savatie Baştovoi
Iadul, o altă reprezentare
Ne-am obişnuit să găsim pictate reprezentările Raiului şi Iadului în pridvorul bisericilor, parcă pentru a-i avertiza pe credincioşi, încă înainte de a intra în sfântul lăcaş, că a te despărţi de vicleniile lumii şi a te închina Mântuitorului e întâiul pas spre izbăvire. Nu întâmplător uşa de intrarea în biserică (sau în naos) se află între aceste două fresce.
În biserica de iarnă a Mănăstirii Noul Neamţ aveam să întâlnim însă o ilustrare neobişnuită a Iadului. Un fond de un roşu şters, ca un drapel decolorat. Un desen în tuşă şarjată – caricaturală, parcă –, ce seamănă mai degrabă cu eboşa unei fresce decât cu o pictură finalizată. În locul obişnuitelor reprezentări ale Necuratului şi ale slujitorilor lui sunt promotorii comunismului: Marx şi Engels, apoi Lenin şi toţi cei care i-au urmat la conducerea P.C.U.S. Mai degrabă intuieşti fiecare chip pe cine reprezintă, căci pictorul abia le-a schiţat portretul. Simţi teama de a le fixa trăsăturile, ca şi cum asta ar putea aduce înapoi "Fiara". Chiar şi locul unde este pictată scena este mai puţin obişnuit. Nu se află în pridvor ori în pronaos, ca la mai toate bisericile pe care le cunoaştem, ci pe peretele din spatele balconului corului. Ca să ajungi să vezi scena aceasta trebuie mai întâi să urci în balcon şi apoi să te întorci cu spatele la altar. Chiar şi acest gest are ceva simbolic în el. Pe de altă parte, cântările de slavă aduse lui Dumnezeu, acolo, sus, în podul corului, par să aibă rolul unei exorcizări. Exorcizarea unui timp care, după 17 ani, pare să nu se lase alungat cu totul.
Moaştele călugărului de la Neamţ
În 2006, pe când se săpa în partea stângă a Catedralei groapa unde avea să fie înmormântat episcopul de Edineţ şi Briceni, Dorimedont Cecan, fost stareţ al Mănăstirii Noul Neamţ (cel care a reconstruit mănăstirea după prigoana bolşevică), au fost descoperite moaştele unuia dintre primii duhovnici ai lăcaşului monastic.
Ieroschimonahul Isachie a venit în Basarabia, de la Mănăstirea Neamţ, în secolul al XIX-lea, o dată cu întemeietorii noului (pe atunci) aşezământ şi a plecat la cele veşnice în 1880. Identitatea sa a putut fi stabilită după inscripţiile de pe piatra ce i-a fost aşezată sub cap, după datină. Oasele şi craniul călugărului se făcuseră galbene, de culoarea cerii, iar acest lucru se întâmplă "numai la monahii care au avut o înaltă viaţă duhovnicească". Pe de altă parte, faptul că a fost îngropat lângă sobor (biserica mare) şi nu în cimitir arată că el era foarte apreciat de fraţii săi întru monahism. Despre ieroschimonahul Isachie se ştie că a fost tipograf şi legător de cărţi la vechiul Neamţ.
Savatie
Când l-am cunoscut, era un poet foarte tânăr, elev al Liceului de Arte "Corneliu Baba" din Iaşi. Cu ciclul de poeme "Un diazepam pentru Dumnezeu" – ce aveau să devină o carte: "Elefantul promis" –, câştiga marele premiu al unui concurs naţional de poezie. Cu cartea aceasta dintâi obţinea şi Premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor din Moldova. Se numea Ştefan Baştovoi. L-am "rătăcit" printre "prieteni vechi şi uitaţi", până l-am regăsit într-o carte cumpărată de la librăria Mănăstirii Neamţ. Îşi schimbase destinul, îşi schimbase numele. Era acum Ierodiaconul Savatie Baştovoi, trăitor la Mănăstirea Noul Neamţ din eparhia Edineţ şi Briceni, R. Moldova, tuns în monahism în 1999. Pe pagina lui de web era undeva o menţiune: părintele Savatie îşi reneagă toate textele scrise înainte de a cunoaşte chemarea lui Dumnezeu, semnate cu numele Ştefan Baştovoi, "ca fiind dăunătoare pentru suflet". Dintre cărţile scrise ca monah enumerăm: "Ortodoxia pentru postmodernişti în întrebări şi răspunsuri", "Între Freud şi Hristos", "În căutarea aproapelui pierdut", "O pogorâre în iad, despre perversiuni şi păcate în general".
Când a fost să moară Ştefan
Cităm câteva dintre versurile lui Şt.O. Iosif. Cântaţi-le (în gând, ori cu voce tare)! "Când a fost să moară Ştefan,/ Multă jale-a fost în ţară:/ Câte braţe-n deznădejde/ Către cer nu se-nălţară?// Câte jertfe la altare,/ Câtă smirnă şi tămâie,/ Pentru ca viteazul Ştefan/ Viu şi teafăr să rămâie!// (...) Iarnă grea ca niciodată/ Şi o foamete cumplită/ Se-abătură-n anul cela/ Peste ţara lui iubită.// Însă nici pe patul morţii/ Nu putea s-o dea uitării/ Cela ce pe drept fusese/ Poreclit: Părinte-al ţării..."
Despre Mănăstirea Noul Neamţ de la Chiţcani se spune că este "fiica Mănăstirii Neamţ din Carpaţii Moldovei vechi". În perioada domniei lui Alexandru Ioan Cuza, în urma secularizării averilor mănăstireşti, în vechea lavră a Neamţului s-au iscat nemulţumiri şi, ca urmare, mai mulţi monahi, în frunte cu duhovnicul Andronic Popovici, au trecut Prutul, ajungând la Chiţcani, unde se afla o moşie a mănăstirii.
Pornisem la drum, spre graniţa transnistreană, cu un fior de teamă cuibărit în suflet, într-un automobil în care se mai aflau părintele Andrei Deleu, purtătorul de cuvânt al Mitropoliei Basarabiei, şi părintele Andrei Caramalău, stareţul Mănăstirii Durleşti, care avea, în dimineaţa aceea, ceva din imaginea unui preot-haiduc din alt veac. Am trecut prin vamă şi apoi prin toate barierele cu pază militară sau paramilitară care ne-au ieşit în cale, cu ajutorul şoferului maşinii, Vladimir, care-a susţinut tot greul dialogurilor în limba rusă. Prima oprire mai lungă am făcut-o sub dealul dincolo de care se vedea înălţându-se clopotniţa mănăstirii.
ULIŢA LENINA. Un gard pe care sta prinsă o tăbliţă cu litere ruseşti: "Uliţa Lenina". Alături, un magazin minuscul, în care găseai "di tăti". Moft de turist: ne-am cumpărat coniac Kvint, la un preţ de cinci ori mai mic decât la Chişinău, siliotca, adică peşte uscat şi foarte sărat (vândut în pachete mici), şi-o pâine rotundă şi neagră. Dintre toate aceste "suveniruri" – pe care le-am obţinut pe câţiva dolari, vorbind româneşte cu vânzătoarea ce ne răspundea, dezinvolt, în ruseşte – pâinea aceea avea, nu ştim de ce, gustul... liniştii, al siguranţei. Al unei linişti şi al unei siguranţe la care transnistrenii încă speră.
O DIMINEAŢĂ LA NOUL NEAMŢ. Am ajuns la mănăstire la ceasul liturghiei şi am urcat curând în surprinzătoarea clopotniţă cu cinci niveluri şi 12 clopote, de unde am putut admira în voie frumoasa aşezare a lăcaşului monahal, în acea peninsulă "croită" de apele Nistrului. Noul Neamţ se află în Transnistria, dar... nu "dincolo de Nistru".
Alături de alte câteva localităţi din dreapta fluviului, ea se află totuşi "dincolo de graniţă", în cuprinsul autoproclamatei republici transnistrene. Din punctul de vedere al administraţiei religioase, însă, mănăstirea aparţine de Mitropolia Chişinăului şi a Întregii Moldove. "Misiunea noastră, aici, este în primul rând rugăciunea" – avea să ne spună ceva mai târziu monahul Alexei, bibliotecarul mănăstirii. "În zona aceasta de conflict, noi ne stăruim să menţinem pacea cum putem, cu mijloacele credinţei. Dragostea creştină îi uneşte pe toţi cei care vin la mănăstirea noastră să se roage, şi din Rusia, şi din Ucraina, şi din România, şi de la Chişinău sau Tiraspol".
PUŢINĂ ISTORIE. Era în anul 1861, iar Basarabia se afla în Imperiul Ţarist. Ieromonahul Teofan Cristea (înaintaş al patriarhului Miron Cristea de mai târziu) cere mitropoliei de la Chişinău binecuvântarea de a înfiinţa o nouă mănăstire, la Chiţcani, cu monahii veniţi de la "vechiul Neamţ". Ţarul Alexandru al II-lea le va da şi el permisiunea printr-un ucaz din 1864. Se construiesc apoi cele patru biserici ale mănăstirii, chiliile, trapeza, iar în 1912 se începe ridicarea clopotniţei, care va avea la sfârşit o înălţime de 64 de metri. O dată cu unirea Basarabiei cu România, în 1918, Mănăstirea Noul Neamţ va cunoaşte o mare dezvoltare, devenind una dintre cele mai înstărite din întregul regat. În anul 1945, sovieticii aveau să îl aresteze pe stareţul de atunci al mănăstirii, Auxeniu Munteanu. Mănăstirea e închisă în 1961, fiind trasformată în "spital de oftigă" (de tuberculoşi). Unii dintre monahi pleacă în bejenie, ajungând şi în România, la Schitul Balamuci, şi aducând cu ei o parte dintre odoarele bisericeşti. După unele legende, aceste odoare sunt îngropate în ţarină, lângă schit. După altele, sunt ascunse într-o sobă. Cert este că Icoana făcătoare de minuni de la Noul Neamţ a fost descoperită şi se află şi acum la Mănăstirea Căldăruşani, în România. "Părintele patriarh Teoctist ne-a spus, când l-am văzut la Bucureşti, că ne va aduce cu mâna lui icoana înapoi, atunci când se vor schimba lucrurile în Transnistria" – avea să ne spună părintele stareţ Paisie Cecan, în luna iunie. Timpurile sunt capricioase, însă...
URMAŞII SFĂNTULUI PAISIE. "A fost voia Cuviosului Paisie Velicicovski de la Neamţ, care, cu harul său, i-a trimis atunci, în 1859-1861, pe monahii vechiului Neamţ să întemeieze mănăstire aici", ne spune părintele stareţ Paisie Cecan. "A fost voia lui Dumnezeu ca atunci şi ca în prezent, din 1992, de când s-a redeschis mănăstirea de către părintele Dorimedont, să ne aflăm la hotarele Moldovei. Moldova lui Ştefan cel Mare. Mănăstirea noastră continuă lucrul bun, dumnezeiesc, care ne leagă de vechiul Neamţ". Despre anii războiului moldoveano-transnistrean ne declară: "Episcopul Dorimedont, fie-i ţărâna uşoară!, care era atunci stareţul mănăstirii, a vorbit la radio, la Tiraspol, şi în română, şi în rusă. A spus că acest lucru nu trebuia să se întâmple, că Dumnezeu nu iubeşte vărsarea de sânge".
Am admirat în ziua aceea întregul aşezământ monahal, trecând prin muzeul bogat – am găsit acolo, între altele, o carte religioasă veche, în mai multe limbi, "întoarsă mănăstirii" după ce, printr-un capriciu al sorţii, îşi găsise adăpost, vreme de câteva decenii, la... vechiul Neamţ, în România – şi prin biblioteca aflată în reorganizare şi am făcut un ultim popas în beciul mănăstirii, săpat de cei dintâi vieţuitori ai mănăstirii Noul Neamţ. Acolo, cu un pahar cu vin roşu în mână, monahii-gazdă şi preoţii-oaspeţi, deşi aparţinători de două mitropolii aflate în dispută, în Basarabia, şi-au unit glasurile pentru a cânta, cu voci de arhangheli, "Când a fost să moară Ştefan"...
"Chiţcanii, deveniţi Noul Neamţ, reprezintau, ce e dreptul, marele curent de învăţătură trezit în Moldova prin mişcarea lui Paisie, dar, acesta însuşi fiind rus, renaşterea-i bisericească avea periculoase slăbiciuni pentru acea civilizaţie nouă care era să caute a deznaţionaliza pe moldoveni"
Nicolae Iorga
"Această regiune e deosebită. Suntem datori ca pe toţi să-i aducem la Dumnezeu, la mântuire"
"Mănăstirea noastră e frumoasă, dar e pe un teritoriu dificil. Românii să nu se teamă însă de vămi. Ar fi bine să vină cât mai mulţi, să ne încurajeze. Fiecare are misiunea lui, de aceea noi mulţumim lui Dumnezeu pentru crucea pe care ne-a dat-o!"
Egumenul Paisie Cecan
"În zona aceasta de conflict ne stăruim să menţinem pacea cum putem, cu mijloacele credinţei. Dragostea creştină îi uneşte pe toţi cei care vin la mănăstirea noastră să se roage, şi din Rusia, şi din Ucraina, şi din România, şi de la Chişinău ori Tiraspol"
Diaconul Alexei
"Faptul că părintele Isachie a fost îngropat lângă sobor şi nu în cimitirul frăţesc arată că el s-a bucurat de o deosebităcinste. Craniul părintelui este intact şi are culoarea cerii, indici care vorbesc despre sfinţenia lui.
Credem că prin acest semn minunat Dumnezeu a arătat legătura dintre vechii stareţi, întemeietori ai Mănăstirii Noul Neamţ, şi primul stareţ de după redeschiderea ei – vlădica Dorimedont"
Ieromonah Savatie Baştovoi
Iadul, o altă reprezentare
Ne-am obişnuit să găsim pictate reprezentările Raiului şi Iadului în pridvorul bisericilor, parcă pentru a-i avertiza pe credincioşi, încă înainte de a intra în sfântul lăcaş, că a te despărţi de vicleniile lumii şi a te închina Mântuitorului e întâiul pas spre izbăvire. Nu întâmplător uşa de intrarea în biserică (sau în naos) se află între aceste două fresce.
În biserica de iarnă a Mănăstirii Noul Neamţ aveam să întâlnim însă o ilustrare neobişnuită a Iadului. Un fond de un roşu şters, ca un drapel decolorat. Un desen în tuşă şarjată – caricaturală, parcă –, ce seamănă mai degrabă cu eboşa unei fresce decât cu o pictură finalizată. În locul obişnuitelor reprezentări ale Necuratului şi ale slujitorilor lui sunt promotorii comunismului: Marx şi Engels, apoi Lenin şi toţi cei care i-au urmat la conducerea P.C.U.S. Mai degrabă intuieşti fiecare chip pe cine reprezintă, căci pictorul abia le-a schiţat portretul. Simţi teama de a le fixa trăsăturile, ca şi cum asta ar putea aduce înapoi "Fiara". Chiar şi locul unde este pictată scena este mai puţin obişnuit. Nu se află în pridvor ori în pronaos, ca la mai toate bisericile pe care le cunoaştem, ci pe peretele din spatele balconului corului. Ca să ajungi să vezi scena aceasta trebuie mai întâi să urci în balcon şi apoi să te întorci cu spatele la altar. Chiar şi acest gest are ceva simbolic în el. Pe de altă parte, cântările de slavă aduse lui Dumnezeu, acolo, sus, în podul corului, par să aibă rolul unei exorcizări. Exorcizarea unui timp care, după 17 ani, pare să nu se lase alungat cu totul.
Moaştele călugărului de la Neamţ
În 2006, pe când se săpa în partea stângă a Catedralei groapa unde avea să fie înmormântat episcopul de Edineţ şi Briceni, Dorimedont Cecan, fost stareţ al Mănăstirii Noul Neamţ (cel care a reconstruit mănăstirea după prigoana bolşevică), au fost descoperite moaştele unuia dintre primii duhovnici ai lăcaşului monastic.
Ieroschimonahul Isachie a venit în Basarabia, de la Mănăstirea Neamţ, în secolul al XIX-lea, o dată cu întemeietorii noului (pe atunci) aşezământ şi a plecat la cele veşnice în 1880. Identitatea sa a putut fi stabilită după inscripţiile de pe piatra ce i-a fost aşezată sub cap, după datină. Oasele şi craniul călugărului se făcuseră galbene, de culoarea cerii, iar acest lucru se întâmplă "numai la monahii care au avut o înaltă viaţă duhovnicească". Pe de altă parte, faptul că a fost îngropat lângă sobor (biserica mare) şi nu în cimitir arată că el era foarte apreciat de fraţii săi întru monahism. Despre ieroschimonahul Isachie se ştie că a fost tipograf şi legător de cărţi la vechiul Neamţ.
Savatie
Când l-am cunoscut, era un poet foarte tânăr, elev al Liceului de Arte "Corneliu Baba" din Iaşi. Cu ciclul de poeme "Un diazepam pentru Dumnezeu" – ce aveau să devină o carte: "Elefantul promis" –, câştiga marele premiu al unui concurs naţional de poezie. Cu cartea aceasta dintâi obţinea şi Premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor din Moldova. Se numea Ştefan Baştovoi. L-am "rătăcit" printre "prieteni vechi şi uitaţi", până l-am regăsit într-o carte cumpărată de la librăria Mănăstirii Neamţ. Îşi schimbase destinul, îşi schimbase numele. Era acum Ierodiaconul Savatie Baştovoi, trăitor la Mănăstirea Noul Neamţ din eparhia Edineţ şi Briceni, R. Moldova, tuns în monahism în 1999. Pe pagina lui de web era undeva o menţiune: părintele Savatie îşi reneagă toate textele scrise înainte de a cunoaşte chemarea lui Dumnezeu, semnate cu numele Ştefan Baştovoi, "ca fiind dăunătoare pentru suflet". Dintre cărţile scrise ca monah enumerăm: "Ortodoxia pentru postmodernişti în întrebări şi răspunsuri", "Între Freud şi Hristos", "În căutarea aproapelui pierdut", "O pogorâre în iad, despre perversiuni şi păcate în general".
Când a fost să moară Ştefan
Cităm câteva dintre versurile lui Şt.O. Iosif. Cântaţi-le (în gând, ori cu voce tare)! "Când a fost să moară Ştefan,/ Multă jale-a fost în ţară:/ Câte braţe-n deznădejde/ Către cer nu se-nălţară?// Câte jertfe la altare,/ Câtă smirnă şi tămâie,/ Pentru ca viteazul Ştefan/ Viu şi teafăr să rămâie!// (...) Iarnă grea ca niciodată/ Şi o foamete cumplită/ Se-abătură-n anul cela/ Peste ţara lui iubită.// Însă nici pe patul morţii/ Nu putea s-o dea uitării/ Cela ce pe drept fusese/ Poreclit: Părinte-al ţării..."
Roşu de Căuşeni
Căuşeni, un monument ignorat
Biserica din Căuşeni ne-a amintit de bisericuţa veche din Strei, în Ţara Haţegului. Una, cea haţegană, părăsită la marginea satului, pe o colină pe care urci printre copaci, cruci de piatră şi iederă vie ce ţi se agaţă de catarama sandalei. A doua, cea basarabeană, adâncită în pământ şi singuratică în inima unui oraş (şi a unui raion) pentru care, oficial, istoria "a început" o dată cu anexarea Basarabiei la URSS. Cel puţin asta aflăm, stupefiaţi, accesând site-ul www.causeni.org.md. Totuşi, Căuşenii nu s-au ivit "de niciunde" şi, mai ales, "de nicicând"...
Cele câteva ore pe care le-am petrecut, în pelerinajul nostru basarabean, la biserica veche cu hramul "Adormirea Maicii Domnului" aveau să ne confirme că la Căuşeni cei reci, cei orbi, cei tăcuţi nu sunt sfinţii zugrăviţi pe pereţi, ci oamenii care ar fi putut să schimbe destinul unuia dintre simbolurile pe care ortodoxia se cuvenea să le aibă în Basarabia.
CHEIA. Din stradă, aproape că nu o vezi. O apără de priviri ne-poftite gardul de piatră şi arcul semicircular al porţii (datând din secolul al XIX-lea). Poarta grea, ţintuită, se deschide însă uşor şi te lasă să te strecori în ograda bisericii. O zăreşti mai jos, spre picioarele tale. Înălţată – după legendă, pe locul alteia mai vechi (probabil din veacul al XV-lea), biserica are ca ultimi ctitori cunoscuţi pe domnitorul Grigore Calimachi (1763-1765) şi pe mitropolitul Proilaviei, Daniil, aceştia fiind cei care efectuează reconstrucţia şi comandă realizarea frescelor de către zugravii Stanciul şi Voicul (după cum reiese şi din pisania interioară). Aceste minunate lucrări, care au făcut celebră biserica pentru că reprezintă ultima etapă de dezvoltare a picturii murale în Moldova, am fi dorit şi noi să le vedem, însă lucrurile nu au mers de la început aşa de uşor precum speram. După încercări ce păreau zadarnice de a obţine cheia cu care se deschide frumoasa uşă păzită de lei sculptaţi în basorelief plat, ni s-a spus că una era păstrată de primar (de negăsit, altminteri), iar cea de a doua se afla la o bătrână, vecină cu biserica. Am obţinut-o numai după ce am făcut dovada că suntem români, recitând pe nerăsuflate "Scrisoarea a III-a" a lui Mihai Eminescu. Şi purtând cheia aceasta, ca pe un trofeu, ne-am întors la superbul edificiu care ne aştepta.
PROIECTE ROMĂNEŞTI, REFUZURI BASARABENE. Ne-a atras de la bun început atenţia celebrul "roşu de Căuşeni", despre care specialiştii spun că este comparabil cu "albastrul de Voroneţ". Ansambluri de picturi murale, în Basarabia, mai există la mănăstirile Căpriana, Rudi şi Hârjăuca, însă cea de la Căuşeni iese în evidenţă prin strălucirea culorii, linia elegantă a desenelor şi tehnica desăvârşită, care au făcut ca frescele să fie demne de a intra în patrimoniul UNESCO, alături de cele ale bisericilor din dreapta Prutului, de la Probota, Humor, Moldoviţa, Arbore, Voroneţ, Râşca, Suceviţa.
Pentru a avea o opinie avizată asupra valoroasei "zugrăveli" de la Căuşeni, ca şi pentru a înţelege care sunt şansele de restaurare a acestui elegant edificiu, l-am contactat, la Bucureşti, pe acad. Răzvan Theodorescu, fost ministru al Culturii în România. "Încă din 1991, când am văzut pentru prima oară biserica din Căuşeni, atunci când am făcut o călătorie şi la Orhei şi Căpriana, am pus problema colegilor mei istorici de artă şi restauratori de a oferi un sprijin colegilor din Moldova. Despre Căuşeni vreau să vă amintesc că este o ctitorie a mitropolitului Proilaviei, care controla zona Dobrogei şi a raialelor otomane. Căuşenii se aflau atunci în raiaua Tighinei. De aici şi condiţia sa de monument creştin care, fiind construit într-o zonă islamică, aparţinătoare cândva de voievodatul Moldovei, trebuia să fie pe jumătate îngropată, pentru a nu rivaliza cu geamiile. Are o pictură cu elemente postbrâncoveneşti de la jumătatea veacului al XVIII-lea, fiind un monument exemplar din toate punctele de vedere."
Ce demersuri au fost făcute, efectiv, şi care a fost rezultatul lor? Iată ce ne-a declarat interlocutorul nostru: "Unii responsabili de la Chişinău ştiu cu ce valoare inestimabilă au de a face – de exemplu Vlad Ghimpu sau alţi cercetători –, dar vorbesc prea puţin despre acest lucru. În anii ’94-’95, când eram preşedinte al Comisiei Monumentelor Istorice din România, am pus din nou această problemă. În acel moment, un reputat inginer restaurator – azi dispărut dintre noi – s-a deplasat acolo pentru a face proiectul de restaurare a arhitecturii. Pentru a salva pictura excepţională de acolo, un alt coleg a fost la Căuşeni pentru a pune pe picioare un şantier de restaurare. Aceleaşi demersuri le-am făcut şi pentru mănăstirile rupestre de la Orhei, şi pentru Mănăstirea Căpriana. Dialogul Bucureşti-Chişinău era atunci într-un moment fast. Ministrul Culturii din Republica Moldova atunci era dl Ungureanu, care a făcut mult în perioada mandatului său. La începutul următorului deceniu, noii guvernanţi au pus însă piedici acestor colaborări şi proiecte comune. Ca ministru, am avut o singură întâlnire cu omologul meu din Guvernul Tarlev şi întâlnirea nu a dus la nimic constructiv. Toate proiectele noastre anterioare, legate de Căuşeni (şi de celelalte monumente), nu s-au materializat". Din păcate, capacitatea economiei Republicii Moldova nu este atât de mare încât să facă faţă financiar la un proiect grandios, aşa cum este restaurarea bisericii din Căuşeni. Să ne amintim că în aceeaşi situaţie se află şi statuia Lupoaicei, al cărei soclu din faţa Muzeului Naţional de Istorie din Chişinău este şi acum gol. Statul român şi-a oferit sprijinul logistic şi financiar pentru restaurarea acestui simbol al latinităţii, sprijin refuzat de administraţia de la Chişinău, care a afirmat că are mijloace proprii pentru a finaliza restaurarea. Să sperăm că biserica din Căuşeni va fi restaurată la timp...
Icoanele mutilate
Călătorul cât de cât avizat observă, în ce priveşte vechea bisericuţă de zid a Căuşenilor, câteva amănunte. Mai întâi, faptul că este construită într-o adâncitură făcută în pământ. Este, dacă putem spune aşa, "marca" bisericilor ortodoxe ridicate în perioada raialelor turceşti, care nu trebuiau să depăşească în înălţime "un călăreţ pe cal". Să ne gândim că acest edificiu a fost reconstruit pe locul unuia mai vechi, pe vremea mitropolitului Proilaviei, Daniil (Proilavia, după denumirea pe care grecii o dădeau Brăilei: "O Proilobov"). Acesta îşi întindea jurisdicţia şi asupra zonelor Chiliei şi Cetăţii Albe, în nordul Dobrogei ori în zona Tighinei (Bender) şi depindea canonic direct de Patriarhia Ecumenică de la Constantinopol (cu atât mai mult este de semnalat contribuţia la rectitorirea bisericii a voievodului moldovean Grigore Calimachi).
O dată ce ai intrat în biserică şi te-ai apropiat de frescele din naos, în stânga altarului, nu poţi să nu observi dureroasa imagine a "sfinţilor cu ochii scoşi". După unele legende locale, găurile din frescă, în dreptul orbitelor sfinţilor, sunt făcute de către tătarii care treceau Nistrul, după alţii au fost făcute de turci sau de cazaci... Păgâni sau nu, pângăritorii nu
s-au gândit, atunci când au atins cu vârful suliţei lumina ochilor sfinţi, că de fapt vor adăuga încă un martiriu acestora. Şi dacă singurătatea bisericii din Căuşeni ne-a amintit de cea de la Strei, frescele de aici ne-au făcut să rememorăm martiriul frescelor Suceviţei – cea cu mucenici, asemenea, orbiţi, de data aceasta de suliţele austriecilor.
Altarul
În altarul cel părăsit al Bisericii "Adormirea Maicii Domnului" din Căuşeni, nu s-au mai auzit de multă vreme cântările liturgice. În semiîntunericul care acoperă frumoasele fresce, într-o zi toridă de vară, s-a întâmplat ca noi să auzim glasul îngerilor şi al sfinţilor. A fost o minune faptul că, în ziua aceea, ne însoţeau doi preoţi din Mitropolia Basarabiei. A fost o minune faptul că Dumnezeu le-a îndemnat, pe întuneric, paşii spre uşa altarului, unde au intrat smeriţi şi, cu voce joasă mai întâi, puternică apoi, au înălţat cântare de slavă Domnului. Poate anul acesta, pe 28 august (Adormirea Maicii Domnului, pe stil vechi), se va îndura cineva să slujească din nou la Căuşeni.
Biserica din Căuşeni ne-a amintit de bisericuţa veche din Strei, în Ţara Haţegului. Una, cea haţegană, părăsită la marginea satului, pe o colină pe care urci printre copaci, cruci de piatră şi iederă vie ce ţi se agaţă de catarama sandalei. A doua, cea basarabeană, adâncită în pământ şi singuratică în inima unui oraş (şi a unui raion) pentru care, oficial, istoria "a început" o dată cu anexarea Basarabiei la URSS. Cel puţin asta aflăm, stupefiaţi, accesând site-ul www.causeni.org.md. Totuşi, Căuşenii nu s-au ivit "de niciunde" şi, mai ales, "de nicicând"...
Cele câteva ore pe care le-am petrecut, în pelerinajul nostru basarabean, la biserica veche cu hramul "Adormirea Maicii Domnului" aveau să ne confirme că la Căuşeni cei reci, cei orbi, cei tăcuţi nu sunt sfinţii zugrăviţi pe pereţi, ci oamenii care ar fi putut să schimbe destinul unuia dintre simbolurile pe care ortodoxia se cuvenea să le aibă în Basarabia.
CHEIA. Din stradă, aproape că nu o vezi. O apără de priviri ne-poftite gardul de piatră şi arcul semicircular al porţii (datând din secolul al XIX-lea). Poarta grea, ţintuită, se deschide însă uşor şi te lasă să te strecori în ograda bisericii. O zăreşti mai jos, spre picioarele tale. Înălţată – după legendă, pe locul alteia mai vechi (probabil din veacul al XV-lea), biserica are ca ultimi ctitori cunoscuţi pe domnitorul Grigore Calimachi (1763-1765) şi pe mitropolitul Proilaviei, Daniil, aceştia fiind cei care efectuează reconstrucţia şi comandă realizarea frescelor de către zugravii Stanciul şi Voicul (după cum reiese şi din pisania interioară). Aceste minunate lucrări, care au făcut celebră biserica pentru că reprezintă ultima etapă de dezvoltare a picturii murale în Moldova, am fi dorit şi noi să le vedem, însă lucrurile nu au mers de la început aşa de uşor precum speram. După încercări ce păreau zadarnice de a obţine cheia cu care se deschide frumoasa uşă păzită de lei sculptaţi în basorelief plat, ni s-a spus că una era păstrată de primar (de negăsit, altminteri), iar cea de a doua se afla la o bătrână, vecină cu biserica. Am obţinut-o numai după ce am făcut dovada că suntem români, recitând pe nerăsuflate "Scrisoarea a III-a" a lui Mihai Eminescu. Şi purtând cheia aceasta, ca pe un trofeu, ne-am întors la superbul edificiu care ne aştepta.
PROIECTE ROMĂNEŞTI, REFUZURI BASARABENE. Ne-a atras de la bun început atenţia celebrul "roşu de Căuşeni", despre care specialiştii spun că este comparabil cu "albastrul de Voroneţ". Ansambluri de picturi murale, în Basarabia, mai există la mănăstirile Căpriana, Rudi şi Hârjăuca, însă cea de la Căuşeni iese în evidenţă prin strălucirea culorii, linia elegantă a desenelor şi tehnica desăvârşită, care au făcut ca frescele să fie demne de a intra în patrimoniul UNESCO, alături de cele ale bisericilor din dreapta Prutului, de la Probota, Humor, Moldoviţa, Arbore, Voroneţ, Râşca, Suceviţa.
Pentru a avea o opinie avizată asupra valoroasei "zugrăveli" de la Căuşeni, ca şi pentru a înţelege care sunt şansele de restaurare a acestui elegant edificiu, l-am contactat, la Bucureşti, pe acad. Răzvan Theodorescu, fost ministru al Culturii în România. "Încă din 1991, când am văzut pentru prima oară biserica din Căuşeni, atunci când am făcut o călătorie şi la Orhei şi Căpriana, am pus problema colegilor mei istorici de artă şi restauratori de a oferi un sprijin colegilor din Moldova. Despre Căuşeni vreau să vă amintesc că este o ctitorie a mitropolitului Proilaviei, care controla zona Dobrogei şi a raialelor otomane. Căuşenii se aflau atunci în raiaua Tighinei. De aici şi condiţia sa de monument creştin care, fiind construit într-o zonă islamică, aparţinătoare cândva de voievodatul Moldovei, trebuia să fie pe jumătate îngropată, pentru a nu rivaliza cu geamiile. Are o pictură cu elemente postbrâncoveneşti de la jumătatea veacului al XVIII-lea, fiind un monument exemplar din toate punctele de vedere."
Ce demersuri au fost făcute, efectiv, şi care a fost rezultatul lor? Iată ce ne-a declarat interlocutorul nostru: "Unii responsabili de la Chişinău ştiu cu ce valoare inestimabilă au de a face – de exemplu Vlad Ghimpu sau alţi cercetători –, dar vorbesc prea puţin despre acest lucru. În anii ’94-’95, când eram preşedinte al Comisiei Monumentelor Istorice din România, am pus din nou această problemă. În acel moment, un reputat inginer restaurator – azi dispărut dintre noi – s-a deplasat acolo pentru a face proiectul de restaurare a arhitecturii. Pentru a salva pictura excepţională de acolo, un alt coleg a fost la Căuşeni pentru a pune pe picioare un şantier de restaurare. Aceleaşi demersuri le-am făcut şi pentru mănăstirile rupestre de la Orhei, şi pentru Mănăstirea Căpriana. Dialogul Bucureşti-Chişinău era atunci într-un moment fast. Ministrul Culturii din Republica Moldova atunci era dl Ungureanu, care a făcut mult în perioada mandatului său. La începutul următorului deceniu, noii guvernanţi au pus însă piedici acestor colaborări şi proiecte comune. Ca ministru, am avut o singură întâlnire cu omologul meu din Guvernul Tarlev şi întâlnirea nu a dus la nimic constructiv. Toate proiectele noastre anterioare, legate de Căuşeni (şi de celelalte monumente), nu s-au materializat". Din păcate, capacitatea economiei Republicii Moldova nu este atât de mare încât să facă faţă financiar la un proiect grandios, aşa cum este restaurarea bisericii din Căuşeni. Să ne amintim că în aceeaşi situaţie se află şi statuia Lupoaicei, al cărei soclu din faţa Muzeului Naţional de Istorie din Chişinău este şi acum gol. Statul român şi-a oferit sprijinul logistic şi financiar pentru restaurarea acestui simbol al latinităţii, sprijin refuzat de administraţia de la Chişinău, care a afirmat că are mijloace proprii pentru a finaliza restaurarea. Să sperăm că biserica din Căuşeni va fi restaurată la timp...
Icoanele mutilate
Călătorul cât de cât avizat observă, în ce priveşte vechea bisericuţă de zid a Căuşenilor, câteva amănunte. Mai întâi, faptul că este construită într-o adâncitură făcută în pământ. Este, dacă putem spune aşa, "marca" bisericilor ortodoxe ridicate în perioada raialelor turceşti, care nu trebuiau să depăşească în înălţime "un călăreţ pe cal". Să ne gândim că acest edificiu a fost reconstruit pe locul unuia mai vechi, pe vremea mitropolitului Proilaviei, Daniil (Proilavia, după denumirea pe care grecii o dădeau Brăilei: "O Proilobov"). Acesta îşi întindea jurisdicţia şi asupra zonelor Chiliei şi Cetăţii Albe, în nordul Dobrogei ori în zona Tighinei (Bender) şi depindea canonic direct de Patriarhia Ecumenică de la Constantinopol (cu atât mai mult este de semnalat contribuţia la rectitorirea bisericii a voievodului moldovean Grigore Calimachi).
O dată ce ai intrat în biserică şi te-ai apropiat de frescele din naos, în stânga altarului, nu poţi să nu observi dureroasa imagine a "sfinţilor cu ochii scoşi". După unele legende locale, găurile din frescă, în dreptul orbitelor sfinţilor, sunt făcute de către tătarii care treceau Nistrul, după alţii au fost făcute de turci sau de cazaci... Păgâni sau nu, pângăritorii nu
s-au gândit, atunci când au atins cu vârful suliţei lumina ochilor sfinţi, că de fapt vor adăuga încă un martiriu acestora. Şi dacă singurătatea bisericii din Căuşeni ne-a amintit de cea de la Strei, frescele de aici ne-au făcut să rememorăm martiriul frescelor Suceviţei – cea cu mucenici, asemenea, orbiţi, de data aceasta de suliţele austriecilor.
Altarul
În altarul cel părăsit al Bisericii "Adormirea Maicii Domnului" din Căuşeni, nu s-au mai auzit de multă vreme cântările liturgice. În semiîntunericul care acoperă frumoasele fresce, într-o zi toridă de vară, s-a întâmplat ca noi să auzim glasul îngerilor şi al sfinţilor. A fost o minune faptul că, în ziua aceea, ne însoţeau doi preoţi din Mitropolia Basarabiei. A fost o minune faptul că Dumnezeu le-a îndemnat, pe întuneric, paşii spre uşa altarului, unde au intrat smeriţi şi, cu voce joasă mai întâi, puternică apoi, au înălţat cântare de slavă Domnului. Poate anul acesta, pe 28 august (Adormirea Maicii Domnului, pe stil vechi), se va îndura cineva să slujească din nou la Căuşeni.
Supravieţuitorul - Deportat în Siberia pentru tricolor
Majadahonda, cel din urmă supravieţuitor
L-au găsit vinovat. Vinovat că a iubit tricolorul. Vinovat că în Basarabia anului 1940, în vârtejul unor vremuri tulburi, a ales să lupte pentru tricolor, pentru o Românie care ar fi putut fi iarăşi Mare. Se numeşte Oleg Frunză şi este cel din urmă rămas în viaţă dintre luptătorii grupării orheiene "Majadahonda".
În "anul blestemat" care a curs între raptul Basarabiei, prin tratatul Ribentropp – Molotov, şi eliberarea ei, o dată cu trecerea Prutului de către armata română, în vara lui 1941, dubele bolşevicilor ("corbii negri", cum li se mai spunea) opreau la porţile românilor adevăraţi, pentru a-i ridica şi a-i trimite în Siberia. În acel an de groază, printre aceia care au păstrat vie fiinţa neamului s-au aflat şi tinerii orheieni. Erau elevi (sau foşti elevi) ai Liceului "Vasile Lupu" şi ai şcolii de fete "Doamna Maria". Alături de ei se aflau profesorii Dumitru Munteanu şi Maria Majaru. Într-o noapte de octombrie, în pădurea de la marginea Orheiului au depus jurământ de credinţă pe steagul tricolor. Fiecare dintre ei a sărutat pânza sfântă şi şi-a pus semnătura. Aveau un ziar, pe care l-au numit "Cu fruntea sus!". Tipăreau afişe şi îşi scriau proclamaţiile pe zidurile oraşului: "Nu credeţi ocupanţilor bolşevici!", "Căraţi-vă acasă, barbarilor!", "Moarte ocupanţilor stalinişti!".
Gruparea Majadahonda şi-a luat numele după cel al oraşului spaniol, unde voluntarii basarabeni luptaseră între anii 1937 şi 1938, iar printre cei care susţineau activităţile "ilegaliste" ale tinerilor s-a aflat şi primarul oraşului, Vasile Mahu, fost profesor şi director al liceului. Oleg Frunză – pe care l-am regăsit la Bacău după zece ani de la ultimul nostru dialog – îşi aminteşte: "Fusesem elev la Liceul Militar «Regele Ferdinand» din Chişinău, până în 1940. Atunci, liceul s-a refugiat în ţară, dar eu, fiind basarabean, am rămas. Tata m-a înscris mai departe la Liceul «Vasile Lupu»". Despre Majadahonda ne spune: "Tot ceea ce făcea organizaţia era în folosul comunităţii româneşti. De exemplu, a fost fotografiat aeroportul de la Ciocâlteni, iar imaginile au fost predate peste Prut armatei române. Tot ceea ce ne doream erau venirea românilor şi eliberarea Basarabiei".
CRĂCIUN CU TRICOLOR. În săptămâna de dinainte de Crăciunul anului 1940, Anatol Gumă, preşedintele organizaţiei Majadahonda, a propus o acţiune importantă chiar în noaptea cea sfântă a Naşterii Domnului. Pe geamurile Şcolii Medii din Orhei au fost lipite afişe anticomuniste. Apoi a fost arborat tricolorul pe trei dintre cele mai importante clădiri din oraş: pe imobilul care adăpostea sediul NKVD-ului, pe clădirea fostei prefecturi, unde se află acum sediul Comitetului de Partid Bolşevic, şi la Primărie. S-au format trei grupe de acţiune şi o grupă de rezervă. Au coborât "cârpa" roşie a sovieticilor şi au înălţat steagul tricolor. "Am urcat pe scara de incendiu a casei doctorului Coteanu", îşi aminteşte Oleg Frunză aventura acelei nopţi. "De acolo nu ne-a fost greu să punem drapelul nostru. Dimineaţa am ieşit să vedem reacţiile oamenilor. Nu le venea să creadă ceea ce vedeau". Autorităţile bolşevice au intrat în alertă. Chiar şeful secţiei judeţene de securitate, Gavril Goldenberg, a condus ancheta pentru depistarea "elementelor rebele antisovietice". "Ne-au luat, ne-au bătut, dar nu am recunoscut şi nu ne-am pârât unii pe alţii. Poate până la urmă am fi făcut-o, dar a venit războiul şi am fost mutaţi în Kazan…" Anatol Gumă, conducătorul mişcării, avea să declare – declaraţie consemnată în dosarul penal ce i s-a instrumentat – "Lupt împotriva regimului de ocupaţie, care ne-a furat libertatea, din convingere şi am un scop bine determinat: reîntregirea cu Ţara Mamă, discreditarea regimului stabilit în Basarabia". Şi încheia cu cuvintele: "Sunt tânăr şi iubesc viaţa şi libertatea. Oricine la 19 ani iubeşte viaţa şi luptă pentru ea".
EXECUTAŢI CĂND S-A TRECUT PRUTUL. Din ianuarie până în iunie 1941, anchetatorii sovietici au încercat să strângă probe împotriva tinerilor patrioţi orheieni. Autorităţile anunţaseră că "organizaţia naţionalistă contrarevoluţionară, teroristă" a tineretului studios din Orhei a fost lichidată. Probabil ar mai fi fost multe luni de anchetă, dacă la 22 iunie 1941 Antonescu nu ar fi spus: "Vă ordon, treceţi Prutul!". Bolşevicii au intrat în panică şi în noaptea de 23 spre 24 iunie, un tribunal militar detaşat special de la Odesa, la Chişinău, a judecat în grabă toate dosarele. Cei care împliniseră 18 ani au fost executaţi pe loc. Ceilalţi – între care şi Oleg Frunză – au fost trimişi în lagăr, cu pedepse între 10 şi 25 de ani. A fost în Siberia 15 ani şi e ultimul dintre membrii Majadahondei care mai este în viaţă. "Am rezistat pentru că trecusem prin şcoala militară, eram obişnuit cu mizeriile gradaţilor. Am supravieţuit şi pentru că am învăţat ruseşte, citindu-l pe Lermontov", ne spune. A avut curajul să-şi întemeieze o familie, iar când i s-a dat voie să părăsească lagărul a ales să vină în România. În ţara pentru care luptase.
"Pe cei care aveau peste 18 ani i-au împuşcat la 23 iunie. Eu aveam numai 17 ani, aşa că am scăpat. Am reuşit în ziua aceea să păcălesc moartea şi pe călăii ruşi. Iar după 15 ani de lagăr am reuşit să vin în sfârşit în România, unde tătăl meu, care era judecător, venise în refugiu încă din 1941, o dată cu tribunalul din Orhei"
"După proces, când am fost evacuaţi în Kazan, puşcăria se afla în vestita catedrală a Fecioarei Maria, iar celula mea era chiar încăperea unde fusese înainte altarul"
Oleg Frunză, supravieţuitor al grupării Majadahonda
"Prima grupă urma să arboreze tricolorul pe clădirea NKVD-ului, a doua pe clădirea Comitetului de Partid Bolşevic, iar a treia pe fosta clădire a Primăriei. În dimineaţa Crăciunului (1940), oamenilor nu le venea să creadă: deasupra Orheiului s-a înălţat triumfător Tricolorul care vestea păgânilor că lupta continua, iar România va fi iarăşi mare"
Petru Bunăcalea, istoric
Înştiinţarea de la Radiodifuziune
"Când eram în lagăr, în Siberia", povesteşte Oleg Frunză, "am încercat să aflu ce s-a întâmplat cu familia mea. Am scris acasă, dar nu am primit răspuns. Am scris atunci cunoscuţilor, dar nimeni nu ştia ce să îmi spună. Aflasem numai că reuşiseră să se refugieze în România. Cineva îmi scrisese că s-au refugiat la Roşiorii de Vede, dar acolo era numai soră-mea. La 12 februarie 1956 am primit în lagăr o înştiinţare din partea Radiodifuziunii Române, prin care mi se spunea: părinţii dumneavoastră locuiesc în Dej. Staţi să caut, că mai am încă înştiinţarea!". Şi împreună începem să răsfoim în dosarul cu file îngălbenite, în care se găsesc de la certificate de absolvire a şcolilor basarabene – cu imaginea Regelui Carol al II-lea decupată cu foarfecele ("Tatălui meu i-a fost teamă să nu spună comuniştii ceva, dacă găseau diploma, de-aia a decupat-o") – la caracterizări făcute când de sovietici, când de vreun secretar de partid sau şef de brigadă român şi până la acte de proprietate din secolele trecute, care dovedesc drepturi de proprietate în Basarabia. "Iaca şi înştiinţarea!", ne spune într-un târziu. "E scrisă pe ruseşte, că se considera că eram cetăţean rus."
Prima soţie
Pe Marieta Curauschene a cunoscut-o în lagăr. Era o lituaniancă deportată şi ea în Siberia pentru "crime" împotriva regimului sovietic. S-au căsătorit la începutul anilor ’50, acolo, la Krasnoiarsk, şi tot în lagăr s-a născut şi fiul lor. În 1955 au primit dreptul de a se întoarce "la baştina lor". Aveau de ales între Basarabia şi Lituania. "Dacă mă întorceam în Basarabia, mă luau iar la ochi şi era rău. Dacă m-aş fi dus în Lituania, ar fi fost bine, că acolo treceam drept rus, iar ruşii aveau privilegii." A ales totuşi a treia cale: au venit în România.
Alexandru
I-au pus nume de voievod. Alexandru. Şi-apoi, neamul Frunză se trăgea de prin Rădăuţi – aşa a rămas vorba, de la "stră-străbuneii" bătrânului Oleg. Era numele unui învingător, iar fiul lor va învinge. Alexandru Frunză este acum arhitect la Bacău. Avea doar câţiva anişori atunci când devenea, împreună cu ai lui, un om liber. Oleg Frunză are un cult pentru strămoşi, dar şi un cult pentru urmaşi. Ai lui, ca şi ai camarazilor lui de luptă. "Am avut un coleg, în Basarabia, Martânov. Pe feciorul lui l-am adus în România. Pe el şi pe copiii lui", ne mai spune.
L-au găsit vinovat. Vinovat că a iubit tricolorul. Vinovat că în Basarabia anului 1940, în vârtejul unor vremuri tulburi, a ales să lupte pentru tricolor, pentru o Românie care ar fi putut fi iarăşi Mare. Se numeşte Oleg Frunză şi este cel din urmă rămas în viaţă dintre luptătorii grupării orheiene "Majadahonda".
În "anul blestemat" care a curs între raptul Basarabiei, prin tratatul Ribentropp – Molotov, şi eliberarea ei, o dată cu trecerea Prutului de către armata română, în vara lui 1941, dubele bolşevicilor ("corbii negri", cum li se mai spunea) opreau la porţile românilor adevăraţi, pentru a-i ridica şi a-i trimite în Siberia. În acel an de groază, printre aceia care au păstrat vie fiinţa neamului s-au aflat şi tinerii orheieni. Erau elevi (sau foşti elevi) ai Liceului "Vasile Lupu" şi ai şcolii de fete "Doamna Maria". Alături de ei se aflau profesorii Dumitru Munteanu şi Maria Majaru. Într-o noapte de octombrie, în pădurea de la marginea Orheiului au depus jurământ de credinţă pe steagul tricolor. Fiecare dintre ei a sărutat pânza sfântă şi şi-a pus semnătura. Aveau un ziar, pe care l-au numit "Cu fruntea sus!". Tipăreau afişe şi îşi scriau proclamaţiile pe zidurile oraşului: "Nu credeţi ocupanţilor bolşevici!", "Căraţi-vă acasă, barbarilor!", "Moarte ocupanţilor stalinişti!".
Gruparea Majadahonda şi-a luat numele după cel al oraşului spaniol, unde voluntarii basarabeni luptaseră între anii 1937 şi 1938, iar printre cei care susţineau activităţile "ilegaliste" ale tinerilor s-a aflat şi primarul oraşului, Vasile Mahu, fost profesor şi director al liceului. Oleg Frunză – pe care l-am regăsit la Bacău după zece ani de la ultimul nostru dialog – îşi aminteşte: "Fusesem elev la Liceul Militar «Regele Ferdinand» din Chişinău, până în 1940. Atunci, liceul s-a refugiat în ţară, dar eu, fiind basarabean, am rămas. Tata m-a înscris mai departe la Liceul «Vasile Lupu»". Despre Majadahonda ne spune: "Tot ceea ce făcea organizaţia era în folosul comunităţii româneşti. De exemplu, a fost fotografiat aeroportul de la Ciocâlteni, iar imaginile au fost predate peste Prut armatei române. Tot ceea ce ne doream erau venirea românilor şi eliberarea Basarabiei".
CRĂCIUN CU TRICOLOR. În săptămâna de dinainte de Crăciunul anului 1940, Anatol Gumă, preşedintele organizaţiei Majadahonda, a propus o acţiune importantă chiar în noaptea cea sfântă a Naşterii Domnului. Pe geamurile Şcolii Medii din Orhei au fost lipite afişe anticomuniste. Apoi a fost arborat tricolorul pe trei dintre cele mai importante clădiri din oraş: pe imobilul care adăpostea sediul NKVD-ului, pe clădirea fostei prefecturi, unde se află acum sediul Comitetului de Partid Bolşevic, şi la Primărie. S-au format trei grupe de acţiune şi o grupă de rezervă. Au coborât "cârpa" roşie a sovieticilor şi au înălţat steagul tricolor. "Am urcat pe scara de incendiu a casei doctorului Coteanu", îşi aminteşte Oleg Frunză aventura acelei nopţi. "De acolo nu ne-a fost greu să punem drapelul nostru. Dimineaţa am ieşit să vedem reacţiile oamenilor. Nu le venea să creadă ceea ce vedeau". Autorităţile bolşevice au intrat în alertă. Chiar şeful secţiei judeţene de securitate, Gavril Goldenberg, a condus ancheta pentru depistarea "elementelor rebele antisovietice". "Ne-au luat, ne-au bătut, dar nu am recunoscut şi nu ne-am pârât unii pe alţii. Poate până la urmă am fi făcut-o, dar a venit războiul şi am fost mutaţi în Kazan…" Anatol Gumă, conducătorul mişcării, avea să declare – declaraţie consemnată în dosarul penal ce i s-a instrumentat – "Lupt împotriva regimului de ocupaţie, care ne-a furat libertatea, din convingere şi am un scop bine determinat: reîntregirea cu Ţara Mamă, discreditarea regimului stabilit în Basarabia". Şi încheia cu cuvintele: "Sunt tânăr şi iubesc viaţa şi libertatea. Oricine la 19 ani iubeşte viaţa şi luptă pentru ea".
EXECUTAŢI CĂND S-A TRECUT PRUTUL. Din ianuarie până în iunie 1941, anchetatorii sovietici au încercat să strângă probe împotriva tinerilor patrioţi orheieni. Autorităţile anunţaseră că "organizaţia naţionalistă contrarevoluţionară, teroristă" a tineretului studios din Orhei a fost lichidată. Probabil ar mai fi fost multe luni de anchetă, dacă la 22 iunie 1941 Antonescu nu ar fi spus: "Vă ordon, treceţi Prutul!". Bolşevicii au intrat în panică şi în noaptea de 23 spre 24 iunie, un tribunal militar detaşat special de la Odesa, la Chişinău, a judecat în grabă toate dosarele. Cei care împliniseră 18 ani au fost executaţi pe loc. Ceilalţi – între care şi Oleg Frunză – au fost trimişi în lagăr, cu pedepse între 10 şi 25 de ani. A fost în Siberia 15 ani şi e ultimul dintre membrii Majadahondei care mai este în viaţă. "Am rezistat pentru că trecusem prin şcoala militară, eram obişnuit cu mizeriile gradaţilor. Am supravieţuit şi pentru că am învăţat ruseşte, citindu-l pe Lermontov", ne spune. A avut curajul să-şi întemeieze o familie, iar când i s-a dat voie să părăsească lagărul a ales să vină în România. În ţara pentru care luptase.
"Pe cei care aveau peste 18 ani i-au împuşcat la 23 iunie. Eu aveam numai 17 ani, aşa că am scăpat. Am reuşit în ziua aceea să păcălesc moartea şi pe călăii ruşi. Iar după 15 ani de lagăr am reuşit să vin în sfârşit în România, unde tătăl meu, care era judecător, venise în refugiu încă din 1941, o dată cu tribunalul din Orhei"
"După proces, când am fost evacuaţi în Kazan, puşcăria se afla în vestita catedrală a Fecioarei Maria, iar celula mea era chiar încăperea unde fusese înainte altarul"
Oleg Frunză, supravieţuitor al grupării Majadahonda
"Prima grupă urma să arboreze tricolorul pe clădirea NKVD-ului, a doua pe clădirea Comitetului de Partid Bolşevic, iar a treia pe fosta clădire a Primăriei. În dimineaţa Crăciunului (1940), oamenilor nu le venea să creadă: deasupra Orheiului s-a înălţat triumfător Tricolorul care vestea păgânilor că lupta continua, iar România va fi iarăşi mare"
Petru Bunăcalea, istoric
Înştiinţarea de la Radiodifuziune
"Când eram în lagăr, în Siberia", povesteşte Oleg Frunză, "am încercat să aflu ce s-a întâmplat cu familia mea. Am scris acasă, dar nu am primit răspuns. Am scris atunci cunoscuţilor, dar nimeni nu ştia ce să îmi spună. Aflasem numai că reuşiseră să se refugieze în România. Cineva îmi scrisese că s-au refugiat la Roşiorii de Vede, dar acolo era numai soră-mea. La 12 februarie 1956 am primit în lagăr o înştiinţare din partea Radiodifuziunii Române, prin care mi se spunea: părinţii dumneavoastră locuiesc în Dej. Staţi să caut, că mai am încă înştiinţarea!". Şi împreună începem să răsfoim în dosarul cu file îngălbenite, în care se găsesc de la certificate de absolvire a şcolilor basarabene – cu imaginea Regelui Carol al II-lea decupată cu foarfecele ("Tatălui meu i-a fost teamă să nu spună comuniştii ceva, dacă găseau diploma, de-aia a decupat-o") – la caracterizări făcute când de sovietici, când de vreun secretar de partid sau şef de brigadă român şi până la acte de proprietate din secolele trecute, care dovedesc drepturi de proprietate în Basarabia. "Iaca şi înştiinţarea!", ne spune într-un târziu. "E scrisă pe ruseşte, că se considera că eram cetăţean rus."
Prima soţie
Pe Marieta Curauschene a cunoscut-o în lagăr. Era o lituaniancă deportată şi ea în Siberia pentru "crime" împotriva regimului sovietic. S-au căsătorit la începutul anilor ’50, acolo, la Krasnoiarsk, şi tot în lagăr s-a născut şi fiul lor. În 1955 au primit dreptul de a se întoarce "la baştina lor". Aveau de ales între Basarabia şi Lituania. "Dacă mă întorceam în Basarabia, mă luau iar la ochi şi era rău. Dacă m-aş fi dus în Lituania, ar fi fost bine, că acolo treceam drept rus, iar ruşii aveau privilegii." A ales totuşi a treia cale: au venit în România.
Alexandru
I-au pus nume de voievod. Alexandru. Şi-apoi, neamul Frunză se trăgea de prin Rădăuţi – aşa a rămas vorba, de la "stră-străbuneii" bătrânului Oleg. Era numele unui învingător, iar fiul lor va învinge. Alexandru Frunză este acum arhitect la Bacău. Avea doar câţiva anişori atunci când devenea, împreună cu ai lui, un om liber. Oleg Frunză are un cult pentru strămoşi, dar şi un cult pentru urmaşi. Ai lui, ca şi ai camarazilor lui de luptă. "Am avut un coleg, în Basarabia, Martânov. Pe feciorul lui l-am adus în România. Pe el şi pe copiii lui", ne mai spune.
Mănăstirea Ulmu
Mănăstire cu hramul unei sfinte române
Dacă maica Macaria ar fi acum lângă noi ar spune că aşa a fost rânduit de Cel de Sus să scriem despre mănăstirile din Mitropolia Basarabiei – cea reactivată cu sprijinul Patriarhiei Române şi a Patriarhului Teoctist acum 15 ani – tocmai în ceasurile acestea de sfâşietoare durere pentru Biserica Ortodoxă Română. "Prea Fericitul Teoctist este un om al păcii. Totul trebuie făcut cu încetul, ca să nu iasă tulburare…", ne spunea maica Macaria, pe care am întâlnit-o la Mănăstirea Ulmu, dincolo de Prut, în luna iunie. Ca şi cea de la Durleşti, este una dintre primele care se ridică aici, în noua existenţă a mult încercatei Mitropolii a Basarabiei. "În 1992, când s-a reactivat mitropolia, mănăstirile vechi intraseră deja în jurisdicţia Mitropoliei Moldovei, care ţine de Patriarhia Rusă, aşa că noi ridicăm acum biserici şi mănăstiri de la temelie."
CUVIOASA TEODORA. Mănăstirea Ulmu are hramul Cuvioasei Teodora de Sihla – ca şi Catedrala mitropolitană de la Chişinău. "O sfântă română, ale cărei moaşte din cine ştie ce motive s-au înstrăinat şi se află acum în peştera de la Lavra Pecerska. Am auzit că ucrainenii au ascuns moaştele, pentru că se aud voci care o cer acasă. O cere Mănăstirea Sihăstria şi o cere Sihăstria Sihlei, o cer canoanele, toate strigă după ea: «Vino acasă!». Dar probabil că nu e încă voia sfintei şi a lui Dumnezeu ca moaştele ei să vină acasă." La 7 august este hramul cuvioasei. "Noi avem duhovnic pe părintele exarh Clement de la Iaşi. El va sluji de hramul cuvioasei la Iaşi, dar noi, aici, ţinem slujbele pe vechi şi va veni la 20 august să o pomenim, când e hramul la mănăstire."
PE STIL VECHI. O întrebăm pe maica Macaria de ce în Mitropolia Basarabiei, care este pendinte de Patriarhia Română, se ţin slujbele "pe vechi", ca şi în Mitropolia Moldovei. "Nu peste tot se face aşa, dar noi am hotărât să le ţinem pe stil vechi, pentru că nu este bine să zăpăceşti oamenii dacă ei aşa au apucat." S-a luat această hotărâre chiar dacă toate cele trei măicuţe – cât înseamnă obştea mănăstirii – vin din România, de la Mănăstirea Guranda, judeţul Botoşani. "Am fost toate trei la Mănăstirea Miclăuşeni, apoi la Guranda şi acum am primit ascultare să fim aici", ne spune maica Macaria, care însă, spre deosebire de stareţă şi de cea de-a doua călugăriţă, este totuşi originară din Basarabia, din Suseni. "Eu am trecut prin cinci mănăstiri, dintre care patru în România. Am urmat ascultările ce mi s-au dat. Am plecat în România la studii şi acolo mi-am găsit chemarea", ne mai spune. Reîntoarcerea în Basarabia a considerat-o firească, "pentru că noi, maicile, avem răspundere ascultărilor ce ni se cer. Aici, la Ulmu, am găsit totul ridicat, iar acum se pictează biserica. Nu mi-e greu, deşi acum maicile celelalte sunt mai mult la studii în România".
FORFOTA. Maica ne povesteşte că la Ulmu au existat, la început, mici şicane din partea preotului de la biserica aparţinătoare de Mitropolia Moldovei. Dar nu s-au întâmplat totuşi fapte grave, ca în alte părţi. "Am vorbit cu părintele de la biserica din sat şi l-am făcut să înţeleagă că important este ca locuitorii din sat să vină la biserică, indiferent în care biserică se duc. Atunci când eşti prezent la Liturghie, Dumnezeu lucrează", ne spune. Despre conflictul deschis dintre cele două mitropolii are propria opinie: "Cred că toate sunt cu rânduiala lui Dumnezeu şi nu se ştie dacă nu cumva, prin această forfotă, se va alege ceva. În multe locuri, parohiile au trecut la Mitropolia Basarabiei. Sunt fapte care deranjează, pe care nu e cazul să le numesc eu acum, şi care îi fac pe credincioşi să ceară trecerea la Mitropolia Basarabiei. Eu cred că totul e lucrarea lui Dumnezeu, care se face încetul cu încetul, ca şi oţetul. Noi trebuie să avem răbdare...".
"Scopul călugărului este de a avea mereu mintea trează. Asta, în limbaj teologic, se numeşte «trezvie». Dacă mintea hălăduieşte pe unde vrea ea, atunci călugărul nu se deosebeşte cu nimic de mireni. El trebuie să aibă mintea lipită de Dumnezeu"
maica Macaria
Sfinţii de pe harta României reîntregite
Pe holul îngust ce duce spre chilia maicii Macaria aveam să aflăm un document surprinzător. O hartă a României reîntregite, pe care toţi sfinţii români apar cu chipul şi numele lor, fiecare la locul naşterii sau al afirmării sale. Aflăm că harta aceasta a fost dăruită Mănăstirii Ulmu de Vlad Cubreacov, cunoscut politician basarabean şi nimeni altul decât cumnatul maicii Macaria. "În familia noastră, fraţii şi surorile au studii superioare", ne povesteşte măicuţa. "Surorile mele sunt profesoare de limba română. Ele m-au îndemnat să fac studiile în ţară, mi-au vorbit de Ştefan Vodă, de Mihai Viteazul. Noi nu ştiam despre ei la şcoală. Atât îmi era de urâtă Sala 12, în liceu, pentru că ştiam că acolo fac atâtea istorii – a URSS, a Moldovei etc. –, dar nu şi istoria românilor. Dar în familia mea am fost învăţaţi că suntem români, că am fost asupriţi de ruşi şi trebuie să ne afirmăm identitatea proprie. Pentru că la şcoală ni se zicea că Rusia este mama noastră..."
Dacă maica Macaria ar fi acum lângă noi ar spune că aşa a fost rânduit de Cel de Sus să scriem despre mănăstirile din Mitropolia Basarabiei – cea reactivată cu sprijinul Patriarhiei Române şi a Patriarhului Teoctist acum 15 ani – tocmai în ceasurile acestea de sfâşietoare durere pentru Biserica Ortodoxă Română. "Prea Fericitul Teoctist este un om al păcii. Totul trebuie făcut cu încetul, ca să nu iasă tulburare…", ne spunea maica Macaria, pe care am întâlnit-o la Mănăstirea Ulmu, dincolo de Prut, în luna iunie. Ca şi cea de la Durleşti, este una dintre primele care se ridică aici, în noua existenţă a mult încercatei Mitropolii a Basarabiei. "În 1992, când s-a reactivat mitropolia, mănăstirile vechi intraseră deja în jurisdicţia Mitropoliei Moldovei, care ţine de Patriarhia Rusă, aşa că noi ridicăm acum biserici şi mănăstiri de la temelie."
CUVIOASA TEODORA. Mănăstirea Ulmu are hramul Cuvioasei Teodora de Sihla – ca şi Catedrala mitropolitană de la Chişinău. "O sfântă română, ale cărei moaşte din cine ştie ce motive s-au înstrăinat şi se află acum în peştera de la Lavra Pecerska. Am auzit că ucrainenii au ascuns moaştele, pentru că se aud voci care o cer acasă. O cere Mănăstirea Sihăstria şi o cere Sihăstria Sihlei, o cer canoanele, toate strigă după ea: «Vino acasă!». Dar probabil că nu e încă voia sfintei şi a lui Dumnezeu ca moaştele ei să vină acasă." La 7 august este hramul cuvioasei. "Noi avem duhovnic pe părintele exarh Clement de la Iaşi. El va sluji de hramul cuvioasei la Iaşi, dar noi, aici, ţinem slujbele pe vechi şi va veni la 20 august să o pomenim, când e hramul la mănăstire."
PE STIL VECHI. O întrebăm pe maica Macaria de ce în Mitropolia Basarabiei, care este pendinte de Patriarhia Română, se ţin slujbele "pe vechi", ca şi în Mitropolia Moldovei. "Nu peste tot se face aşa, dar noi am hotărât să le ţinem pe stil vechi, pentru că nu este bine să zăpăceşti oamenii dacă ei aşa au apucat." S-a luat această hotărâre chiar dacă toate cele trei măicuţe – cât înseamnă obştea mănăstirii – vin din România, de la Mănăstirea Guranda, judeţul Botoşani. "Am fost toate trei la Mănăstirea Miclăuşeni, apoi la Guranda şi acum am primit ascultare să fim aici", ne spune maica Macaria, care însă, spre deosebire de stareţă şi de cea de-a doua călugăriţă, este totuşi originară din Basarabia, din Suseni. "Eu am trecut prin cinci mănăstiri, dintre care patru în România. Am urmat ascultările ce mi s-au dat. Am plecat în România la studii şi acolo mi-am găsit chemarea", ne mai spune. Reîntoarcerea în Basarabia a considerat-o firească, "pentru că noi, maicile, avem răspundere ascultărilor ce ni se cer. Aici, la Ulmu, am găsit totul ridicat, iar acum se pictează biserica. Nu mi-e greu, deşi acum maicile celelalte sunt mai mult la studii în România".
FORFOTA. Maica ne povesteşte că la Ulmu au existat, la început, mici şicane din partea preotului de la biserica aparţinătoare de Mitropolia Moldovei. Dar nu s-au întâmplat totuşi fapte grave, ca în alte părţi. "Am vorbit cu părintele de la biserica din sat şi l-am făcut să înţeleagă că important este ca locuitorii din sat să vină la biserică, indiferent în care biserică se duc. Atunci când eşti prezent la Liturghie, Dumnezeu lucrează", ne spune. Despre conflictul deschis dintre cele două mitropolii are propria opinie: "Cred că toate sunt cu rânduiala lui Dumnezeu şi nu se ştie dacă nu cumva, prin această forfotă, se va alege ceva. În multe locuri, parohiile au trecut la Mitropolia Basarabiei. Sunt fapte care deranjează, pe care nu e cazul să le numesc eu acum, şi care îi fac pe credincioşi să ceară trecerea la Mitropolia Basarabiei. Eu cred că totul e lucrarea lui Dumnezeu, care se face încetul cu încetul, ca şi oţetul. Noi trebuie să avem răbdare...".
"Scopul călugărului este de a avea mereu mintea trează. Asta, în limbaj teologic, se numeşte «trezvie». Dacă mintea hălăduieşte pe unde vrea ea, atunci călugărul nu se deosebeşte cu nimic de mireni. El trebuie să aibă mintea lipită de Dumnezeu"
maica Macaria
Sfinţii de pe harta României reîntregite
Pe holul îngust ce duce spre chilia maicii Macaria aveam să aflăm un document surprinzător. O hartă a României reîntregite, pe care toţi sfinţii români apar cu chipul şi numele lor, fiecare la locul naşterii sau al afirmării sale. Aflăm că harta aceasta a fost dăruită Mănăstirii Ulmu de Vlad Cubreacov, cunoscut politician basarabean şi nimeni altul decât cumnatul maicii Macaria. "În familia noastră, fraţii şi surorile au studii superioare", ne povesteşte măicuţa. "Surorile mele sunt profesoare de limba română. Ele m-au îndemnat să fac studiile în ţară, mi-au vorbit de Ştefan Vodă, de Mihai Viteazul. Noi nu ştiam despre ei la şcoală. Atât îmi era de urâtă Sala 12, în liceu, pentru că ştiam că acolo fac atâtea istorii – a URSS, a Moldovei etc. –, dar nu şi istoria românilor. Dar în familia mea am fost învăţaţi că suntem români, că am fost asupriţi de ruşi şi trebuie să ne afirmăm identitatea proprie. Pentru că la şcoală ni se zicea că Rusia este mama noastră..."
Mănăstirea Durleşti
Iisus, răstignit pe tricolor
Mănăstirea Durleşti e o oază de credinţă pentru localitatea aceasta, aflată chiar în coasta Chişinăului. E una dintre primele mănăstiri ale Mitropoliei Basarabiei şi se constituie într-un centru de cultură şi spiritualitate românească. Povestea acestui loc aveam s-o aflăm de la stareţul noii mănăstiri, părintele Andrei Caramalău.
Poate nu întâmplător cea dintâi mănăstire a Mitropoliei Basarabiei, reactivată de Patriarhia Română în 1992, este închinată Apostolului Andrei. Aşa cum nu e o întâmplare că aici tricolorul îl întâlneşti pretutindeni, ca un simbol. "Părinte, arboraţi tricolorul peste tot. Clopotele le-aţi vopsit în cele trei culori ale drapelului. La fel, copertina pentru pomeni. Sunteţi naţionalist?", l-am întrebat, observând că însuşi Iisus e răstignit pe tricolor. "Admit că sunt naţionalist, dar nu extremist. În ideea mea, crucea şi drapelul sunt cele două simboluri ale credinţei şi ale naţiunii. Am arborat drapelul – drapelul românesc... – pe paraclisul mănăstirii şi mă aşteptam la critici. N-au fost. Mi s-a făcut doar recomandarea de a pune şi stema Republicii Moldova pe el."
ÎNCEPUTURI. "Povestea Mănăstirii Durleşti este emoţio-nantă şi divină. În 2002, pe acest loc nu era decât o cotă de pământ a doamnei Maria Botnarenco. Am sfinţit terenul, iar în 2003 am iniţiat prin forţe personale construcţia. În 2007, catedrala e acoperită." "Din 2002 până acum, m-am acomodat cu greul", ne spune părintele Andrei Caramalău.
"Greutatea, pentru mine, este o sarcină, nu o povară. Am avut probleme cu administraţia bisericii ruse din Durleşti, atunci când am pornit să fac această mănăstire. Am fost criticaţi, eu şi Mitropolia Basarabiei, de preotul din Durleşti, un rusofon care a încercat prin intimidări să rupă acest leagăn al spiritualităţii româneşti în Durleşti. Înalt Prea Sfinţia Sa Petru, Mitropolitul Basarabiei, ne-a încurajat de multe ori prin prezenţa sa la mănăstire, la slujbe." În 2003, aici era doar un vagon dezafectat, de 9 m lungime.
"Am hotărât să facem în el un spaţiu de rugăciune, o capelă-paraclis, până va fi gata catedrala noastră. Înainte de fiecare slujbă, iarna, trebuia să scoatem zăpada afară din vagon, pentru a ne putea ruga", îşi aminteşte părintele. "Mă bucur că aici vin foarte mulţi tineri. Şi eu, dacă nu eram tânăr, poate nu aveam acelaşi elan. Poate vom fi pomeniţi în diptice… Îmi aduc aminte de Alexandru Macedon, care la sfârşitul vieţii a rugat să fie îngropat cu mâinile scoase afară din criptă: «Cât de mare împărat am fost, nu iau nimic cu mine…» Luăm doar faptele. Aici e cea mai frumoasă teologie: cea a trecerii din lumea asta… Am 31 de ani şi încerc să împletesc spiritualul cu umanul."
MISIONARISM. Biserica Ortodoxă este dinamică. E misionară prin preoţi şi credincioşi. Mitropolia Basarabiei are şi parohii în diasporă, cum sunt cele din sudul Ucrainei, şi preoţii îşi exercită acolo slujba misionară, prin rotaţie. Iar în Basarabia, orice preot e şi puţin misionar. "Am oficiat un pelerinaj la Putna, la 500 de ani de la moartea lui Ştefan cel Mare. Am adus de acolo fotografii şi am făcut un fotomontaj pe care l-am pus în biserică, să vadă că şi la Durleşti poate exista o Putnă, în spirit. În prim plan se vede sabia lui Ştefan Vodă. Ce vreau să spun e că pentru noi poate exista o sabie a cuvântului. Să fim convingători ca buni români."
VIZIUNEA. "Cum va fi? Aşa cum o visez în fiecare noapte. Ca pe un mic Ierusalim. Cu toate rânduielile, biserica mare, biserica mică, apoi chiliile. Un centru de filantropie. Ca acele vasiliade din trecut"…
"Sfinţii Moldovei? Sfinţii sunt ai noştri şi ei nu trebuie împărţiţi după apartenenţa regională. E greşit să spun că sunt sfinţii Moldovei, pentru că există o singură Moldovă, cea a lui Ştefan cel Mare şi Sfânt. Şi un stat unitar român cu sfinţi români"
părintele stareţ Andrei
Binecuvântarea
"Părintelui Andrei, preot harnic al Mitropoliei Basarabiei, cu binecuvântări şi preţuire, † Teoctist. 10.9.2004". Tabloul reprezentându-l pe Patriarhul Teoctist e aşezat, în capela-paraclis, pe locul pe care sunt puse de obicei tablourile votive ale ctitorilor. "Eu, când am primit de la Prea Fericitul acest dar, m-am simţit copleşit şi mi-am spus în sine că nu merit acest apelativ: harnic. Dar e un titlu cu multă răspundere acordat de Prea Fericitul, care e părintele spiritual al tuturor românilor din diaspora – chiar dacă noi nu suntem în diaspora. Prea Fericitul multe lucruri frumoase a auzit despre Mănăstirea Sf. Apostol Andrei din Durleşti şi, în smerenia mea, mă bucur că avem această binecuvântare de la dânsul. Ne rugăm bunului Dumnezeu să fie hărăzit cu zile îndelungate. Ne rugăm ca în 2008, când vom sfinţi mănăstirea, să fie alături de noi…", ne spunea părintele Andrei în luna iunie. Luni, 30 iulie, avea vocea gâtuită de lacrimi. "Nu sunt cuvinte să exprime durerea", ne-a mai spus. Urma să-l însoţească la Bucureşti pe ÎPS Petru, Mitropolitul Basarabiei, pentru a se ruga la catafalcul celui pentru care Basarabia fusese o misiune de suflet.
Mănăstirea Durleşti e o oază de credinţă pentru localitatea aceasta, aflată chiar în coasta Chişinăului. E una dintre primele mănăstiri ale Mitropoliei Basarabiei şi se constituie într-un centru de cultură şi spiritualitate românească. Povestea acestui loc aveam s-o aflăm de la stareţul noii mănăstiri, părintele Andrei Caramalău.
Poate nu întâmplător cea dintâi mănăstire a Mitropoliei Basarabiei, reactivată de Patriarhia Română în 1992, este închinată Apostolului Andrei. Aşa cum nu e o întâmplare că aici tricolorul îl întâlneşti pretutindeni, ca un simbol. "Părinte, arboraţi tricolorul peste tot. Clopotele le-aţi vopsit în cele trei culori ale drapelului. La fel, copertina pentru pomeni. Sunteţi naţionalist?", l-am întrebat, observând că însuşi Iisus e răstignit pe tricolor. "Admit că sunt naţionalist, dar nu extremist. În ideea mea, crucea şi drapelul sunt cele două simboluri ale credinţei şi ale naţiunii. Am arborat drapelul – drapelul românesc... – pe paraclisul mănăstirii şi mă aşteptam la critici. N-au fost. Mi s-a făcut doar recomandarea de a pune şi stema Republicii Moldova pe el."
ÎNCEPUTURI. "Povestea Mănăstirii Durleşti este emoţio-nantă şi divină. În 2002, pe acest loc nu era decât o cotă de pământ a doamnei Maria Botnarenco. Am sfinţit terenul, iar în 2003 am iniţiat prin forţe personale construcţia. În 2007, catedrala e acoperită." "Din 2002 până acum, m-am acomodat cu greul", ne spune părintele Andrei Caramalău.
"Greutatea, pentru mine, este o sarcină, nu o povară. Am avut probleme cu administraţia bisericii ruse din Durleşti, atunci când am pornit să fac această mănăstire. Am fost criticaţi, eu şi Mitropolia Basarabiei, de preotul din Durleşti, un rusofon care a încercat prin intimidări să rupă acest leagăn al spiritualităţii româneşti în Durleşti. Înalt Prea Sfinţia Sa Petru, Mitropolitul Basarabiei, ne-a încurajat de multe ori prin prezenţa sa la mănăstire, la slujbe." În 2003, aici era doar un vagon dezafectat, de 9 m lungime.
"Am hotărât să facem în el un spaţiu de rugăciune, o capelă-paraclis, până va fi gata catedrala noastră. Înainte de fiecare slujbă, iarna, trebuia să scoatem zăpada afară din vagon, pentru a ne putea ruga", îşi aminteşte părintele. "Mă bucur că aici vin foarte mulţi tineri. Şi eu, dacă nu eram tânăr, poate nu aveam acelaşi elan. Poate vom fi pomeniţi în diptice… Îmi aduc aminte de Alexandru Macedon, care la sfârşitul vieţii a rugat să fie îngropat cu mâinile scoase afară din criptă: «Cât de mare împărat am fost, nu iau nimic cu mine…» Luăm doar faptele. Aici e cea mai frumoasă teologie: cea a trecerii din lumea asta… Am 31 de ani şi încerc să împletesc spiritualul cu umanul."
MISIONARISM. Biserica Ortodoxă este dinamică. E misionară prin preoţi şi credincioşi. Mitropolia Basarabiei are şi parohii în diasporă, cum sunt cele din sudul Ucrainei, şi preoţii îşi exercită acolo slujba misionară, prin rotaţie. Iar în Basarabia, orice preot e şi puţin misionar. "Am oficiat un pelerinaj la Putna, la 500 de ani de la moartea lui Ştefan cel Mare. Am adus de acolo fotografii şi am făcut un fotomontaj pe care l-am pus în biserică, să vadă că şi la Durleşti poate exista o Putnă, în spirit. În prim plan se vede sabia lui Ştefan Vodă. Ce vreau să spun e că pentru noi poate exista o sabie a cuvântului. Să fim convingători ca buni români."
VIZIUNEA. "Cum va fi? Aşa cum o visez în fiecare noapte. Ca pe un mic Ierusalim. Cu toate rânduielile, biserica mare, biserica mică, apoi chiliile. Un centru de filantropie. Ca acele vasiliade din trecut"…
"Sfinţii Moldovei? Sfinţii sunt ai noştri şi ei nu trebuie împărţiţi după apartenenţa regională. E greşit să spun că sunt sfinţii Moldovei, pentru că există o singură Moldovă, cea a lui Ştefan cel Mare şi Sfânt. Şi un stat unitar român cu sfinţi români"
părintele stareţ Andrei
Binecuvântarea
"Părintelui Andrei, preot harnic al Mitropoliei Basarabiei, cu binecuvântări şi preţuire, † Teoctist. 10.9.2004". Tabloul reprezentându-l pe Patriarhul Teoctist e aşezat, în capela-paraclis, pe locul pe care sunt puse de obicei tablourile votive ale ctitorilor. "Eu, când am primit de la Prea Fericitul acest dar, m-am simţit copleşit şi mi-am spus în sine că nu merit acest apelativ: harnic. Dar e un titlu cu multă răspundere acordat de Prea Fericitul, care e părintele spiritual al tuturor românilor din diaspora – chiar dacă noi nu suntem în diaspora. Prea Fericitul multe lucruri frumoase a auzit despre Mănăstirea Sf. Apostol Andrei din Durleşti şi, în smerenia mea, mă bucur că avem această binecuvântare de la dânsul. Ne rugăm bunului Dumnezeu să fie hărăzit cu zile îndelungate. Ne rugăm ca în 2008, când vom sfinţi mănăstirea, să fie alături de noi…", ne spunea părintele Andrei în luna iunie. Luni, 30 iulie, avea vocea gâtuită de lacrimi. "Nu sunt cuvinte să exprime durerea", ne-a mai spus. Urma să-l însoţească la Bucureşti pe ÎPS Petru, Mitropolitul Basarabiei, pentru a se ruga la catafalcul celui pentru care Basarabia fusese o misiune de suflet.
O pivniţă în Guiness Book
Paharul cu recorduri
Vizitasem cu ani în urmă o altă "cetate subterană", Cricova lui Ştefan cel Mare, şi credeam că ştim la ce trebuie să ne aşteptăm atunci când coborâm într-o cramă basarabeană. La Mileştii-Mici însă aveam să înţelegem ce înseamnă Guinness Book.
Cum cobori de la Chişinău spre Ialoveni, privirea "e inundată" de podgoriile care acoperă fiecare pantă de deal. Primul imbold a fost să rememorăm vorbele unui cunoscut enolog român, Ion Puşcă, originar din Panciu, care ne povestea uimirea sa când, plecând la şcoli mai mari, departe de sat, a văzut cum dealului îi ia locul câmpia: "Până atunci am crezut că lumea întreagă nu-i decât o mare podgorie!". Acolo, "sub Chişinău", cum spun basarabenii (adică la sud de Capitală), aveam să trăim şi noi acest sentiment al lumii care ar putea fi o podgorie uriaşă…
GUINNESS BOOK. Complexul de pivniţe şi galerii de la Mileştii-Mici este cel mai mare din lume – peste 200 km – şi, alături de "Colecţia de Aur" a combinatului (aproape două milioane de sticle de vin de colecţie, multe preţuite la sute de euro sticla) a intrat în Cartea Recordurilor, în 2005, cu certificatul de înregistrare nr. 106439. "Includerea în rândul recordmenilor «Guinness Book» este o recunoaştere pe plan internaţional a vinificaţiei din R. Moldova", ne-a declarat dl Mihail Măciucă, directorul combinatului de vinuri din Mileştii-Mici.
PROHIBIŢII ŞI EMBARGOURI. În perioada în care Mihail Gorbaciov a hotărât "stârpirea" podgoriilor, ne spune dl Mihail Măciucă, "s-a întâmplat că în Basarabia a avut loc o secetă prelungită, care a afectat foarte mult cultura viţei-de-vie. Noi, în Basarabia, am fost puşi în situaţia de a alege între a cheltui enorm pentru a reabilita acele culturi afectate şi a urma indicaţia venită de la Moscova şi a scoate viile. S-a preferat a doua variantă. Iar câţiva ani mai târziu multe dintre aceste terenuri a fost replantată cu vii, o dată cu ieşirea din vigoare a acelei dispoziţii. Probabil că oricum ar fi fost necesar să replantăm o parte din culturi. S-a pierdut un timp preţios pentru producţia de vinuri, pentru că ştiţi că este nevoie de mai mulţi ani pentru ca o vie să intre pe rod". Domnia sa consideră că legea referitoare la podgorii şi la diminuarea producţiei de vinuri şi alcooluri oricum nu era făcută pentru moldoveni, ci pentru alte etnii din cuprinsul Uniunii Sovietice. La fel cum "Trezâlka", celebrul "aşezământ" unde erau duşi, să-şi revină din mahmureală, cei dovediţi a fi băut prea mult "n-a fost la fel de activă ca în alte state din URSS. Basarabeanul, spre deosebire de alte neamuri, are o cultură a vinului care vine din vechime. Să nu uităm că tracii aveau şi ei o avansată cultură a vinului". Întrebat dacă ar găsi similitudini între gestul lui Gorbaciov şi cel făcut în Antichitate de Deceneu – respectiv, arderea viilor –, Mihail Măciucă ne-a mai declarat că, deşi metoda a fost aceeaşi, motivaţiile au fost diferite.
Oricum, pentru economia basarabeană, perioada aceea a fost destul de grea, pentru că este ştiut că bună parte din produsul intern brut are ca sursă industria viei şi vinului. Dificilă este şi actuala situaţie, când importul de vinuri din Moldova în Rusia a fost interzis în martie 2006 de Serviciului federal de supraveghere în domeniul protecţiei drepturilor consumatorilor din Rusia ("Rospotrebnadzor"). Motivul invocat? Vinurile basarabene prezintă "pericol sporit pentru viaţa şi sănătatea oamenilor". Ulterior, Putin şi Voronin, preşedinţii celor două ţări, au ajuns la un acord pentru a reînnoi importul de vin basarabean în Rusia, însă interdicţia continua să funcţioneze, fiind permis, de "Rospotrebnadzor", doar importul de la trei producători, societăţi care aparţin unor investitori ruşi. Reacţia lui Voronin la acest "embargo selectiv" a fost deosebit de dură. El a interzis agenţiei de stat Moldova-Vin să elibereze timbrele de accize pentru alcool până când toţi producătorii de vin nu vor avea acces pe piaţa Rusiei. Ori toţi, ori nici unul!
PROIECTE. Directorul combinatului de vinuri de la Mileştii-Mici, Mihail Măciucă, este de părere că totuşi unitatea pe care o conduce nu va avea de suferit la fel de mult ca alte societăţi, "în primul rând pentru că noi vindem vinuri de calitate, care pot să pătrundă cu succes pe piaţa europeană, şi nu numai. Specialişti din Japonia şi din SUA au stabilit, prin cercetări de laborator, că vinurile noastre, de la Mileştii-Mici, nu conţin substanţe nocive. Exportul nostru nu este strict orientat spre Rusia sau spre ţările din fostul bloc sovietic. Sperăm să câştigăm şi piaţa din Regatul Unit al Marii Britanii, mai ales că Negru de Purcari este un vin care a fost apreciat de Casa Regală. Au crescut vânzările şi pe piaţa internă, mai ales la vinurile de calitate". Recordul înregistrat în Guinness Book este şi o bună reclamă, făcând cunoscut brandul în lume.
"La noi încă nu există cultura brandului. În Republica Moldova, din păcate, nu este recunoscut că brandul poate costa mai mult decât toate activele pe care le ai. La noi se consideră că valoare sunt pământul, clădirile, vinul"
Veaceslav Ioniţă, analist economic basarabean
"Vinul basarabean a fost apreciat şi de capetele încoronate. Negru de Purcari, din care avem şi noi în colecţie, a fost vinul oficial de pe masa Reginei Elisabeta a II-a a Marii Britanii. Sperăm să recâştigăm această calitate"
Mihail Măciucă, director Mileştii-Mici
Brand înregistrat de japonezi
Combinatul de vinuri de calitate de la Mileştii-Mici s-a lovit recent de o problemă legată de recunoaşterea mărcii în lume. O firmă japoneză, As-Set Com din Tokyo, a înregistrat brandul "Mileştii-Mici". Motivul? Posibilitatea de a influenţa intrarea vinului basarabean pe piaţa niponă, producătorul şi importatorul urmând să plătească o taxă deţinătorului brandului, în cazul distribuirii vinului pe teritoriul Japoniei. Vinificatorul basarabean a aflat despre acest lucru când a depus cererea de înregistrare internaţională a mărcii Mileştii-Mici la Organizaţia Mondială a Proprietăţii Intelectuale, la Madrid. După ce la începutul acestui an vinurile de la Mileştii-Mici începuseră să câştige interesul consumatorului japonez, acum este necesară regândirea strategia pentru piaţa niponă. Combinatul a contestat în judecată dreptul
de înregsitrare a mărcii sale de o altă companie.
Vizitasem cu ani în urmă o altă "cetate subterană", Cricova lui Ştefan cel Mare, şi credeam că ştim la ce trebuie să ne aşteptăm atunci când coborâm într-o cramă basarabeană. La Mileştii-Mici însă aveam să înţelegem ce înseamnă Guinness Book.
Cum cobori de la Chişinău spre Ialoveni, privirea "e inundată" de podgoriile care acoperă fiecare pantă de deal. Primul imbold a fost să rememorăm vorbele unui cunoscut enolog român, Ion Puşcă, originar din Panciu, care ne povestea uimirea sa când, plecând la şcoli mai mari, departe de sat, a văzut cum dealului îi ia locul câmpia: "Până atunci am crezut că lumea întreagă nu-i decât o mare podgorie!". Acolo, "sub Chişinău", cum spun basarabenii (adică la sud de Capitală), aveam să trăim şi noi acest sentiment al lumii care ar putea fi o podgorie uriaşă…
GUINNESS BOOK. Complexul de pivniţe şi galerii de la Mileştii-Mici este cel mai mare din lume – peste 200 km – şi, alături de "Colecţia de Aur" a combinatului (aproape două milioane de sticle de vin de colecţie, multe preţuite la sute de euro sticla) a intrat în Cartea Recordurilor, în 2005, cu certificatul de înregistrare nr. 106439. "Includerea în rândul recordmenilor «Guinness Book» este o recunoaştere pe plan internaţional a vinificaţiei din R. Moldova", ne-a declarat dl Mihail Măciucă, directorul combinatului de vinuri din Mileştii-Mici.
PROHIBIŢII ŞI EMBARGOURI. În perioada în care Mihail Gorbaciov a hotărât "stârpirea" podgoriilor, ne spune dl Mihail Măciucă, "s-a întâmplat că în Basarabia a avut loc o secetă prelungită, care a afectat foarte mult cultura viţei-de-vie. Noi, în Basarabia, am fost puşi în situaţia de a alege între a cheltui enorm pentru a reabilita acele culturi afectate şi a urma indicaţia venită de la Moscova şi a scoate viile. S-a preferat a doua variantă. Iar câţiva ani mai târziu multe dintre aceste terenuri a fost replantată cu vii, o dată cu ieşirea din vigoare a acelei dispoziţii. Probabil că oricum ar fi fost necesar să replantăm o parte din culturi. S-a pierdut un timp preţios pentru producţia de vinuri, pentru că ştiţi că este nevoie de mai mulţi ani pentru ca o vie să intre pe rod". Domnia sa consideră că legea referitoare la podgorii şi la diminuarea producţiei de vinuri şi alcooluri oricum nu era făcută pentru moldoveni, ci pentru alte etnii din cuprinsul Uniunii Sovietice. La fel cum "Trezâlka", celebrul "aşezământ" unde erau duşi, să-şi revină din mahmureală, cei dovediţi a fi băut prea mult "n-a fost la fel de activă ca în alte state din URSS. Basarabeanul, spre deosebire de alte neamuri, are o cultură a vinului care vine din vechime. Să nu uităm că tracii aveau şi ei o avansată cultură a vinului". Întrebat dacă ar găsi similitudini între gestul lui Gorbaciov şi cel făcut în Antichitate de Deceneu – respectiv, arderea viilor –, Mihail Măciucă ne-a mai declarat că, deşi metoda a fost aceeaşi, motivaţiile au fost diferite.
Oricum, pentru economia basarabeană, perioada aceea a fost destul de grea, pentru că este ştiut că bună parte din produsul intern brut are ca sursă industria viei şi vinului. Dificilă este şi actuala situaţie, când importul de vinuri din Moldova în Rusia a fost interzis în martie 2006 de Serviciului federal de supraveghere în domeniul protecţiei drepturilor consumatorilor din Rusia ("Rospotrebnadzor"). Motivul invocat? Vinurile basarabene prezintă "pericol sporit pentru viaţa şi sănătatea oamenilor". Ulterior, Putin şi Voronin, preşedinţii celor două ţări, au ajuns la un acord pentru a reînnoi importul de vin basarabean în Rusia, însă interdicţia continua să funcţioneze, fiind permis, de "Rospotrebnadzor", doar importul de la trei producători, societăţi care aparţin unor investitori ruşi. Reacţia lui Voronin la acest "embargo selectiv" a fost deosebit de dură. El a interzis agenţiei de stat Moldova-Vin să elibereze timbrele de accize pentru alcool până când toţi producătorii de vin nu vor avea acces pe piaţa Rusiei. Ori toţi, ori nici unul!
PROIECTE. Directorul combinatului de vinuri de la Mileştii-Mici, Mihail Măciucă, este de părere că totuşi unitatea pe care o conduce nu va avea de suferit la fel de mult ca alte societăţi, "în primul rând pentru că noi vindem vinuri de calitate, care pot să pătrundă cu succes pe piaţa europeană, şi nu numai. Specialişti din Japonia şi din SUA au stabilit, prin cercetări de laborator, că vinurile noastre, de la Mileştii-Mici, nu conţin substanţe nocive. Exportul nostru nu este strict orientat spre Rusia sau spre ţările din fostul bloc sovietic. Sperăm să câştigăm şi piaţa din Regatul Unit al Marii Britanii, mai ales că Negru de Purcari este un vin care a fost apreciat de Casa Regală. Au crescut vânzările şi pe piaţa internă, mai ales la vinurile de calitate". Recordul înregistrat în Guinness Book este şi o bună reclamă, făcând cunoscut brandul în lume.
"La noi încă nu există cultura brandului. În Republica Moldova, din păcate, nu este recunoscut că brandul poate costa mai mult decât toate activele pe care le ai. La noi se consideră că valoare sunt pământul, clădirile, vinul"
Veaceslav Ioniţă, analist economic basarabean
"Vinul basarabean a fost apreciat şi de capetele încoronate. Negru de Purcari, din care avem şi noi în colecţie, a fost vinul oficial de pe masa Reginei Elisabeta a II-a a Marii Britanii. Sperăm să recâştigăm această calitate"
Mihail Măciucă, director Mileştii-Mici
Brand înregistrat de japonezi
Combinatul de vinuri de calitate de la Mileştii-Mici s-a lovit recent de o problemă legată de recunoaşterea mărcii în lume. O firmă japoneză, As-Set Com din Tokyo, a înregistrat brandul "Mileştii-Mici". Motivul? Posibilitatea de a influenţa intrarea vinului basarabean pe piaţa niponă, producătorul şi importatorul urmând să plătească o taxă deţinătorului brandului, în cazul distribuirii vinului pe teritoriul Japoniei. Vinificatorul basarabean a aflat despre acest lucru când a depus cererea de înregistrare internaţională a mărcii Mileştii-Mici la Organizaţia Mondială a Proprietăţii Intelectuale, la Madrid. După ce la începutul acestui an vinurile de la Mileştii-Mici începuseră să câştige interesul consumatorului japonez, acum este necesară regândirea strategia pentru piaţa niponă. Combinatul a contestat în judecată dreptul
de înregsitrare a mărcii sale de o altă companie.
Condriţa şi gafa lui Voronin
Condriţa, aura durerii
“Poltava”, celebra şosea care leagă Leuşenii (punctul de vamă cu România) de Chişinău şi apoi de marile oraşe ale fostului Imperiu Sovietic, era închisă pentru modernizare în luna iunie. Dacă însă voiai să vizitezi cele două mănăstiri din mijlocul Codrilor, Condriţa şi Hâncu, atunci făceai abstracţie de semnul “trecerea interzisă” şi porneai pe şoseaua atât de netedă încât îţi venea să te întrebi dacă nu cumva ai trecut pe neştiute în altă ţară.
Între vila rezidenţială a preşedintelui R. Moldova, Vladimir Voronin, şi Mănăstirea Condriţa nu-i nici cale de zece minute s-o baţi cu piciorul. Când am vizitat noi mănăstirea, Voronin – aflat la al doilea mandat – nu dăduse pe-acolo decât o dată, şi-atunci pe fugă.
LEGENDĂ ŞI ISTORIE. Pe “drumul preşedintelui”, după o verificare de rutină a poliţiştilor basarabeni, scăpăm neamendaţi, căci e duminică şi e dreptul oricărui creştin să meargă la sfânta mănăstire. Noi urmăm indicatorul spre Condriţa, iar maşina simte imediat deosebirea: drumul e mai degrabă o suită de gropi. Oprim pieziş, cam pe acolo unde ar trebui să fie poarta mănăstirii. Trecem pe lângă un tractor pe butuci, atât de vechi încât e probabil să fie de pe vremea când aici, în mănăstire, a fost şcoală de silvicultură. Aceasta a fost prima destinaţie dată lăcaşului de cult după închiderea lui, în 1947. Călugării, împreună cu ultimul lor stareţ, au fost mutaţi în Mănăstirile Căpriana şi Suruceni, iar toată averea Condriţei a fost prădată. Au scăpat doar câteva documente, cărţi bisericeşti şi icoane vechi, pe care unul dintre monahi le-a luat la Căpriana. Întoarse Condriţei după 1993 (anul redeschiderii), au fost distruse definitiv într-un incendiu care a afectat mănăstirea acum câţiva ani. O “aură a durerii” acoperă acest lăcaş creştin. Viaţa monahală este atât de aspră încât adeseori, nefăcând faţă nevoinţelor la care sunt supuşi, mulţi tineri care vin să se călugărească la Condriţa pleacă după primele luni de “posluşnicie” (ascultare monahală).
RECONSTRUCŢIE. În curtea mănăstirii nu e ţipenie de om. Intrăm în biserica de vară, în căutarea unui monah. Într-o strană, o măicuţă veghează iconiţele puse la vânzare. O întrebăm care e soarta mănăstirii: “Trece Voronin pe-aici, măicuţă?”. “A fost o dată, acu vro’ doi ani, şi-a zis că o să ne-ajute. Dar n-a mai fost de-atunci. Se descurcă şi ei, părinţii, cum pot.” Asta înseamnă că sunt la mila creştinului de rând. “Multe lucrări sunt executate de călugări, iar meşterii sunt plătiţi din puţinul care-l strângem. Adeseori ei lucrează doar... pentru ispăşirea pe lumea cealalată a păcatelor de pe lumea asta.”
ÎNTRUNIREA. Potrivit ziarului basarabean “Flux”, la 10 iulie, preşedintele Vladimir Voronin s-a aflat din noupentru câteva ore la Condriţa. Însă nu pentru a aprinde o lumânare... Nemulţumit de rezultatele alegerilor locale din vara anului 2007, Voronin i-a convocat pe protopopii şi secretarii de eparhii din Mitropolia Chişinăului şi a Întregii Moldove, în prezenţa Mitropolitului Vladimir, la Mănăstirea Condriţa. Aici a găsit cu cale să îi mustre pe preacucernicii părinţi că nu s-au implicat mai mult în convingerea oamenilor să-i voteze pe comunişti. El a cerut hotărât susţinerea comuniştilor la alegerile din 2009. Întrunirea a avut loc în biserica de vară, unde, făcând abstracţie de faptul că nu se afla în sediul PCRM, ci dinaintea sfintelor icoane, Vladimir Voronin a declarat, pentru a proba “legitimitatea” cererilor sale: “Nicăieri în Vechiul sau Noul Testament nu veţi găsi nimic rău despre comunişti”, “între ideologia comunistă şi doctrina creştină sunt foarte multe asemănări şi, după părerea noastră, a comuniştilor, Iisus Hristos a fost primul comunist”. Mai trist este că PS Episcopul Marchel i-a sugerat preşedintelui ca o astfel de adunare să aibă loc la Condriţa în fiecare an, la aceeaşi dată. Totuşi, nu toată preoţimea adunată acolo a fost de aceeaşi părere. Unii dintre părinţi la încheierea “întrunirii” au sugerat resfinţirea lăcaşului, după aşa o blasfemie, mai spun jurnaliştii de la “Flux”.
Destin
După cum zic bătrânii, mănăstirea trebuie să-şi fi luat numele de la haiducul Condrea, care-şi avea sălaşul pe-aici, pe undeva, într-o peşteră din Codri. Într-o poiană zisă “a lui Condrea” au ridicat mănăstire ieromonahul Iosif şi câţiva fraţi ai săi de la Mănăstirea Căpriana. Era în 1783, dar nici asta nu-i foarte sigur. Actele de atunci – Condriţa era doar un schit – au fost duse de stareţii bulgari ai Căprianei la Muntele Athos. În veacul al XIX-lea s-au înălţat cele două biserici: “Sf. Nicolae” şi “Adormirea Maicii Domnului”. S-au construit una după alta trapeza, chiliile, cerdacul, arhondaricul şi zestrea i-a crescut cu 61 de hectare de pământ. După Marea Unire, schitul a devenit mănăstire, prosperând până în 1946, când o clădire i-a fost rechiziţionată pentru şcoala de silvicultură. Un an mai târziu, mănăstirea a fost închisă. Aici, sovieticii au înfiinţat “tabăra de odihnă pentru pionieri şi octombrei «Zoia Kosmodemianskaia»“.
Angajament
“Domnule preşedinte, v-am susţinut şi vă vom susţine, dar, dacă mitropolitul o să ne dea «zelionîi svet»(lumina verde – n.r.), noi fără nici o reţinere vom îndemna pe oameni să voteze partidul comunist”
PS Episcopul Marchel
“Nicăieri în Vechiul sau Noul Testament nu veţi găsi nimic rău despre comunişti”
Vladimir Voronin,preşedintele R. Moldova
“Poltava”, celebra şosea care leagă Leuşenii (punctul de vamă cu România) de Chişinău şi apoi de marile oraşe ale fostului Imperiu Sovietic, era închisă pentru modernizare în luna iunie. Dacă însă voiai să vizitezi cele două mănăstiri din mijlocul Codrilor, Condriţa şi Hâncu, atunci făceai abstracţie de semnul “trecerea interzisă” şi porneai pe şoseaua atât de netedă încât îţi venea să te întrebi dacă nu cumva ai trecut pe neştiute în altă ţară.
Între vila rezidenţială a preşedintelui R. Moldova, Vladimir Voronin, şi Mănăstirea Condriţa nu-i nici cale de zece minute s-o baţi cu piciorul. Când am vizitat noi mănăstirea, Voronin – aflat la al doilea mandat – nu dăduse pe-acolo decât o dată, şi-atunci pe fugă.
LEGENDĂ ŞI ISTORIE. Pe “drumul preşedintelui”, după o verificare de rutină a poliţiştilor basarabeni, scăpăm neamendaţi, căci e duminică şi e dreptul oricărui creştin să meargă la sfânta mănăstire. Noi urmăm indicatorul spre Condriţa, iar maşina simte imediat deosebirea: drumul e mai degrabă o suită de gropi. Oprim pieziş, cam pe acolo unde ar trebui să fie poarta mănăstirii. Trecem pe lângă un tractor pe butuci, atât de vechi încât e probabil să fie de pe vremea când aici, în mănăstire, a fost şcoală de silvicultură. Aceasta a fost prima destinaţie dată lăcaşului de cult după închiderea lui, în 1947. Călugării, împreună cu ultimul lor stareţ, au fost mutaţi în Mănăstirile Căpriana şi Suruceni, iar toată averea Condriţei a fost prădată. Au scăpat doar câteva documente, cărţi bisericeşti şi icoane vechi, pe care unul dintre monahi le-a luat la Căpriana. Întoarse Condriţei după 1993 (anul redeschiderii), au fost distruse definitiv într-un incendiu care a afectat mănăstirea acum câţiva ani. O “aură a durerii” acoperă acest lăcaş creştin. Viaţa monahală este atât de aspră încât adeseori, nefăcând faţă nevoinţelor la care sunt supuşi, mulţi tineri care vin să se călugărească la Condriţa pleacă după primele luni de “posluşnicie” (ascultare monahală).
RECONSTRUCŢIE. În curtea mănăstirii nu e ţipenie de om. Intrăm în biserica de vară, în căutarea unui monah. Într-o strană, o măicuţă veghează iconiţele puse la vânzare. O întrebăm care e soarta mănăstirii: “Trece Voronin pe-aici, măicuţă?”. “A fost o dată, acu vro’ doi ani, şi-a zis că o să ne-ajute. Dar n-a mai fost de-atunci. Se descurcă şi ei, părinţii, cum pot.” Asta înseamnă că sunt la mila creştinului de rând. “Multe lucrări sunt executate de călugări, iar meşterii sunt plătiţi din puţinul care-l strângem. Adeseori ei lucrează doar... pentru ispăşirea pe lumea cealalată a păcatelor de pe lumea asta.”
ÎNTRUNIREA. Potrivit ziarului basarabean “Flux”, la 10 iulie, preşedintele Vladimir Voronin s-a aflat din noupentru câteva ore la Condriţa. Însă nu pentru a aprinde o lumânare... Nemulţumit de rezultatele alegerilor locale din vara anului 2007, Voronin i-a convocat pe protopopii şi secretarii de eparhii din Mitropolia Chişinăului şi a Întregii Moldove, în prezenţa Mitropolitului Vladimir, la Mănăstirea Condriţa. Aici a găsit cu cale să îi mustre pe preacucernicii părinţi că nu s-au implicat mai mult în convingerea oamenilor să-i voteze pe comunişti. El a cerut hotărât susţinerea comuniştilor la alegerile din 2009. Întrunirea a avut loc în biserica de vară, unde, făcând abstracţie de faptul că nu se afla în sediul PCRM, ci dinaintea sfintelor icoane, Vladimir Voronin a declarat, pentru a proba “legitimitatea” cererilor sale: “Nicăieri în Vechiul sau Noul Testament nu veţi găsi nimic rău despre comunişti”, “între ideologia comunistă şi doctrina creştină sunt foarte multe asemănări şi, după părerea noastră, a comuniştilor, Iisus Hristos a fost primul comunist”. Mai trist este că PS Episcopul Marchel i-a sugerat preşedintelui ca o astfel de adunare să aibă loc la Condriţa în fiecare an, la aceeaşi dată. Totuşi, nu toată preoţimea adunată acolo a fost de aceeaşi părere. Unii dintre părinţi la încheierea “întrunirii” au sugerat resfinţirea lăcaşului, după aşa o blasfemie, mai spun jurnaliştii de la “Flux”.
Destin
După cum zic bătrânii, mănăstirea trebuie să-şi fi luat numele de la haiducul Condrea, care-şi avea sălaşul pe-aici, pe undeva, într-o peşteră din Codri. Într-o poiană zisă “a lui Condrea” au ridicat mănăstire ieromonahul Iosif şi câţiva fraţi ai săi de la Mănăstirea Căpriana. Era în 1783, dar nici asta nu-i foarte sigur. Actele de atunci – Condriţa era doar un schit – au fost duse de stareţii bulgari ai Căprianei la Muntele Athos. În veacul al XIX-lea s-au înălţat cele două biserici: “Sf. Nicolae” şi “Adormirea Maicii Domnului”. S-au construit una după alta trapeza, chiliile, cerdacul, arhondaricul şi zestrea i-a crescut cu 61 de hectare de pământ. După Marea Unire, schitul a devenit mănăstire, prosperând până în 1946, când o clădire i-a fost rechiziţionată pentru şcoala de silvicultură. Un an mai târziu, mănăstirea a fost închisă. Aici, sovieticii au înfiinţat “tabăra de odihnă pentru pionieri şi octombrei «Zoia Kosmodemianskaia»“.
Angajament
“Domnule preşedinte, v-am susţinut şi vă vom susţine, dar, dacă mitropolitul o să ne dea «zelionîi svet»(lumina verde – n.r.), noi fără nici o reţinere vom îndemna pe oameni să voteze partidul comunist”
PS Episcopul Marchel
“Nicăieri în Vechiul sau Noul Testament nu veţi găsi nimic rău despre comunişti”
Vladimir Voronin,preşedintele R. Moldova
Ctitoria stolnicului Hâncu
Mănăstirea Hâncu şi prigoana comunistă
Unii spun că noua faţă a comunismului în fosta URSS este profund spiritualizată, religioasă. Alţii afirmă că, dimpotrivă, brusca reîntoarcere la valorile credinţei a comuniştilor nu este decât o mască, având un pronunţat caracter electoral.
Dacă Vladimir Putin este considerat “reîntregitorul Bisericii Ortodoxe Ruse”, omologul şi tizul său basarabean, Vladimir Voronin, s-a grăbit să îi urmeze exemplul. Imediat după venirea sa la putere a pornit o amplă campanie de strângere de fonduri şi reabilitare a unor mănăstiri. Bineînţeles, au fost alese cele în jurul cărora legenda ctitorilor trecutului se putea împlini cu o comandată legendă a “ctitorului” contemporan.
Căpriana s-a aflat în vârtejul acestei bruşte convertiri cu iz politic. Dar şi Mănăstirea Hâncu, unde s-a amenajat un spaţiu de cazare ultramodern, menit să-l găzduiască pe patriarhul Alexei al Moscovei. Tot aici se ridică o catedrală care uimeşte prin dimensiuni nefireşti, gata să-l strivească pe creştinul umil. Dinaintea ei, trecutul însuşi e strivit. Cine mai are vreme să-şi amintească de marele stolnic Mihalcea Hâncu, cel care în 1678 punea temelia acestei mănăstiri aici, pe pământurile lui, la rugămintea fiicei sale, Parascheva, care va deveni prima călugăriţă a aşezământului monahal închinat Cuvioasei Parascheva. Distrusă de tătari, mănăstirea a fost reabilitată în secolul al XIX-lea de egumenul Varlaam al II-lea şi tot de acest loc se leagă începutul vieţii monahale de obşte, în Basarabia, în timpul mitropolitului Gavriil Bănulescu-Bodoni. Desfiinţată în 1956, mănăstirea a revenit în drepturile ei, puţin câte puţin, după 1990.
SCENARII DIABOLICE. Despre istoria locului am fi vrut să aflăm mai multe, dar ne-a fost imposibil să discutăm cu maica stareţă Parascheva Cazacu sau cu oricine altcineva din conducerea mănăstirii – calitatea noastră de ziarişti români, chiar şi cu binecuvântare de la Mitropolia Chişinăului şi a Întregii Moldove, pentru a face această documentare, nu ne era nicidecum de folos. Am apelat atunci la cel mai documentat cronicar modern al mănăstirilor basarabene, jurnalistul Dinu Rusu, autor al unui studiu amplu privind calvarul comunităţilor monahale din Basarabia, în anii ateismului sovietic. “În «Proiectul de închidere a mănăstirilor din R.S.S. Moldovenească», elaborat în septembrie 1949, Romenski referindu-se la starea de lucruri de la Mănăstirea Hâncu menţionează lipsa spiritului gospodăresc şi aflarea într-o stare jalnică a construcţiilor. De asemenea, acesta remarcă faptul că pământurile mănăstirii sunt rău lucrate, viile şi livezile sunt distruse. «Docladurile» erau în spiritul vremii şi dorinţei ideologice. După fel de fel de legi stupide adoptate de sovietici, care puneau pe butuci mănăstirile, acelaşi Romenski spune că încă un argument de închidere a lăcaşului de la Hâncu îl reprezintă starea economică precară şi descoperirea unor boli contagioase. Scenarii diabolice, puse în practică doar că aşa spunea ideologia comunistă, care nu era compatibilă cu religia.” (Ne amintim, nu-i aşa?, că tot în urma unui astfel de complot murdar, la Căpriana călugării fuseseră acuzaţi de violuri, fiind şi “descoperiţi” ca suferinzi de blenoragie şi sifilis.)
LECŢIA DE ATEISM. Răfuiala “ateilor sovietici” cu Mănăstirea Hâncu, spune Dinu Rusu, a început încă din anul 1944, când aşezământului monahal i-au fost confiscate toate pământurile. Totuşi, călugării reuşesc să reziste tuturor umilinţelor încă 12 ani, când sunt alungaţi, şi lăcaşul este închis. Mănăstirea capătă alte destinaţii: staţiune de odihnă pentru studenţi şi sanatoriu pentru boli pulmonare. Şi, parcă pentru a alunga cu totul Duhul Sfânt care sălăşluia în aceste locuri, “Biserica de vară «Sfânta Cuvioasă Parascheva» este transformată în club, mai-marii având grijă de educaţia ateistă”, aici fiind organizate “lecţii de promovare a învăţăturilor marxist-leniniste” ori “sunt prezentate scenete care-l batjocoresc pe Dumnezeu”.
Două însemne sunt actuale la Hâncu: apa minerală cu numele mănăstirii şi clădirea imensă a noii catedrale.
“Multe pagini frumoase, numeroase ca stelele în cer, a scris această familie (a stolnicului Mihalcea Hâncu – n.r.) în Letopiseţul suferinţei poporului nostru”
A.D. Xenopol,istoric
“Ateii sovietici doreau cu orice preţ închiderea Mănăstirii Hâncu. Ei vedeau un real pericol în existenţa acestui lăcaş în inima codrului, pentru că aici veneau mii de enoriaşi. În 1944, a început răfuiala cu Mănăstirea Hâncu, astfel acesteia fiindu-i luate toate pământurile. Peste 12 ani, călugării care nu doresc să părăsească mănăstirea sunt alungaţi, iar sfântul lăcaş este închis”
Dinu Rusu,jurnalist basarabean
Părintele Mina
În 1944, când Basarabia a fost din nou pierdută, mulţi dintre călugării de la Mănăstirea Hâncu – fervenţi susţinători ai cauzei României Mari – au fost nevoiţi să plece în bejenie. Cei mai mulţi dintre ei, cu o bună parte din tezaurul mănăstirii, au ales să se refugieze la Mănăstirea Balaciu din judeţul Ialomiţa. Mai târziu, unii dintre monahii basarabeni refugiaţi în România au intrat în vizorul comuniştilor care au venit la putere în ţara noastră, iar prigoana i-a ajuns şi dincoace de Prut, fiind întemniţaţi la Brăila sau Galaţi. Părintele arhimandrit Mina Dobzeu, de la Huşi, a fost el însuşi monah la Mănăstirea Hâncu. Născut în satul Grozăveşti, judeţul Lăpuşna, Basarabia, la 5 noiembrie 1921, acesta se călugărise în anul 1935 la numai 13 ani şi jumătate. În ’44 era însă deja pe frontul de vest, fiind luat în armată. S-a reîntors la viaţa monahală imediat după război, dar şi sfinţia sa avea să cunoască ororile închisorilor comuniste, fiind încarcerat de trei ori, prima dată în 1948, la Galaţi.
Unii spun că noua faţă a comunismului în fosta URSS este profund spiritualizată, religioasă. Alţii afirmă că, dimpotrivă, brusca reîntoarcere la valorile credinţei a comuniştilor nu este decât o mască, având un pronunţat caracter electoral.
Dacă Vladimir Putin este considerat “reîntregitorul Bisericii Ortodoxe Ruse”, omologul şi tizul său basarabean, Vladimir Voronin, s-a grăbit să îi urmeze exemplul. Imediat după venirea sa la putere a pornit o amplă campanie de strângere de fonduri şi reabilitare a unor mănăstiri. Bineînţeles, au fost alese cele în jurul cărora legenda ctitorilor trecutului se putea împlini cu o comandată legendă a “ctitorului” contemporan.
Căpriana s-a aflat în vârtejul acestei bruşte convertiri cu iz politic. Dar şi Mănăstirea Hâncu, unde s-a amenajat un spaţiu de cazare ultramodern, menit să-l găzduiască pe patriarhul Alexei al Moscovei. Tot aici se ridică o catedrală care uimeşte prin dimensiuni nefireşti, gata să-l strivească pe creştinul umil. Dinaintea ei, trecutul însuşi e strivit. Cine mai are vreme să-şi amintească de marele stolnic Mihalcea Hâncu, cel care în 1678 punea temelia acestei mănăstiri aici, pe pământurile lui, la rugămintea fiicei sale, Parascheva, care va deveni prima călugăriţă a aşezământului monahal închinat Cuvioasei Parascheva. Distrusă de tătari, mănăstirea a fost reabilitată în secolul al XIX-lea de egumenul Varlaam al II-lea şi tot de acest loc se leagă începutul vieţii monahale de obşte, în Basarabia, în timpul mitropolitului Gavriil Bănulescu-Bodoni. Desfiinţată în 1956, mănăstirea a revenit în drepturile ei, puţin câte puţin, după 1990.
SCENARII DIABOLICE. Despre istoria locului am fi vrut să aflăm mai multe, dar ne-a fost imposibil să discutăm cu maica stareţă Parascheva Cazacu sau cu oricine altcineva din conducerea mănăstirii – calitatea noastră de ziarişti români, chiar şi cu binecuvântare de la Mitropolia Chişinăului şi a Întregii Moldove, pentru a face această documentare, nu ne era nicidecum de folos. Am apelat atunci la cel mai documentat cronicar modern al mănăstirilor basarabene, jurnalistul Dinu Rusu, autor al unui studiu amplu privind calvarul comunităţilor monahale din Basarabia, în anii ateismului sovietic. “În «Proiectul de închidere a mănăstirilor din R.S.S. Moldovenească», elaborat în septembrie 1949, Romenski referindu-se la starea de lucruri de la Mănăstirea Hâncu menţionează lipsa spiritului gospodăresc şi aflarea într-o stare jalnică a construcţiilor. De asemenea, acesta remarcă faptul că pământurile mănăstirii sunt rău lucrate, viile şi livezile sunt distruse. «Docladurile» erau în spiritul vremii şi dorinţei ideologice. După fel de fel de legi stupide adoptate de sovietici, care puneau pe butuci mănăstirile, acelaşi Romenski spune că încă un argument de închidere a lăcaşului de la Hâncu îl reprezintă starea economică precară şi descoperirea unor boli contagioase. Scenarii diabolice, puse în practică doar că aşa spunea ideologia comunistă, care nu era compatibilă cu religia.” (Ne amintim, nu-i aşa?, că tot în urma unui astfel de complot murdar, la Căpriana călugării fuseseră acuzaţi de violuri, fiind şi “descoperiţi” ca suferinzi de blenoragie şi sifilis.)
LECŢIA DE ATEISM. Răfuiala “ateilor sovietici” cu Mănăstirea Hâncu, spune Dinu Rusu, a început încă din anul 1944, când aşezământului monahal i-au fost confiscate toate pământurile. Totuşi, călugării reuşesc să reziste tuturor umilinţelor încă 12 ani, când sunt alungaţi, şi lăcaşul este închis. Mănăstirea capătă alte destinaţii: staţiune de odihnă pentru studenţi şi sanatoriu pentru boli pulmonare. Şi, parcă pentru a alunga cu totul Duhul Sfânt care sălăşluia în aceste locuri, “Biserica de vară «Sfânta Cuvioasă Parascheva» este transformată în club, mai-marii având grijă de educaţia ateistă”, aici fiind organizate “lecţii de promovare a învăţăturilor marxist-leniniste” ori “sunt prezentate scenete care-l batjocoresc pe Dumnezeu”.
Două însemne sunt actuale la Hâncu: apa minerală cu numele mănăstirii şi clădirea imensă a noii catedrale.
“Multe pagini frumoase, numeroase ca stelele în cer, a scris această familie (a stolnicului Mihalcea Hâncu – n.r.) în Letopiseţul suferinţei poporului nostru”
A.D. Xenopol,istoric
“Ateii sovietici doreau cu orice preţ închiderea Mănăstirii Hâncu. Ei vedeau un real pericol în existenţa acestui lăcaş în inima codrului, pentru că aici veneau mii de enoriaşi. În 1944, a început răfuiala cu Mănăstirea Hâncu, astfel acesteia fiindu-i luate toate pământurile. Peste 12 ani, călugării care nu doresc să părăsească mănăstirea sunt alungaţi, iar sfântul lăcaş este închis”
Dinu Rusu,jurnalist basarabean
Părintele Mina
În 1944, când Basarabia a fost din nou pierdută, mulţi dintre călugării de la Mănăstirea Hâncu – fervenţi susţinători ai cauzei României Mari – au fost nevoiţi să plece în bejenie. Cei mai mulţi dintre ei, cu o bună parte din tezaurul mănăstirii, au ales să se refugieze la Mănăstirea Balaciu din judeţul Ialomiţa. Mai târziu, unii dintre monahii basarabeni refugiaţi în România au intrat în vizorul comuniştilor care au venit la putere în ţara noastră, iar prigoana i-a ajuns şi dincoace de Prut, fiind întemniţaţi la Brăila sau Galaţi. Părintele arhimandrit Mina Dobzeu, de la Huşi, a fost el însuşi monah la Mănăstirea Hâncu. Născut în satul Grozăveşti, judeţul Lăpuşna, Basarabia, la 5 noiembrie 1921, acesta se călugărise în anul 1935 la numai 13 ani şi jumătate. În ’44 era însă deja pe frontul de vest, fiind luat în armată. S-a reîntors la viaţa monahală imediat după război, dar şi sfinţia sa avea să cunoască ororile închisorilor comuniste, fiind încarcerat de trei ori, prima dată în 1948, la Galaţi.
sâmbătă, 28 iulie 2007
Hirova, mănăstirea uitată
Satul mănăstiresc de dincolo de timp
Mănăstirea Hirova nu e trecută în atlasele rutiere. Dacă vrei să ajungi în frumosul "sat monahal" trebuie să întrebi de Nicolăeuca. Deşi, când ajungi la răscruce, o inscripţie pe o piatră, sub indicatorul de tablă puţin şui, îţi arată că drumul e unul şi acelaşi şi pentru sat, şi pentru mănăstire.
Prin curţile caselor vechi, nici ţipenie! Bănuieşti care-s locuite şi care nu, după urma de spoială nouă a zidului ori după poarta care stă ţeapănă. Cele fără stăpân cască guri fără ochi de geam ori îşi scârţâie uşa cu nituri lipsă. Chiar în deal de biserica veche se vede casa părintelui duhovnic Tudor Cerescu. Părintele nu-i, nu-i nici maica Olga, octogenara, cea care are ascultare să-i poarte de grijă. Dar noi trecem fără supărare mai departe, căci nu cu dânşii aveam treabă.
LA SFAT. Chemăm cu "strigăt" plin de sfială la poartă, ca în orice sat românesc, pe maica Iroida, stareţa de la Hirova. Şi ne-apare o femeie în vârstă, îmbrăcată ca o bunică de pe la noi: "fuştă" neagră, bluză cu floricele mărunte. O pestelcă albă, înflorată şi ea, îi acoperă capul cărunt. Picioarele goale. Mânecile suflecate. Maica Iroida face pâine. Frământă coca de făină, "doschită cu botcală (drojdie – n.r.) de casă, făcută din făină de popuşoi opărită". Cum aluatul se supără "dacă nu te ţii de dânsul", intrăm în cămăruţa cu tindă joasă şi-i ţinem tovărăşie. "Dacă vrai să faci pâine mai bună, îi pui ş-oleacă de oloi. Iar făina o opăreşti cu zamă de cartoafe. Le cureţi şi le pui şi pe ele... Pâinea făcută aşa ţine săptămâni şi nu se strică. E şi ea minune dumnezeiască."
Cât stă aluatul "la doschit", ne mutăm în casă, la sfat. "Când s-a închis mănăstirea a fost durere mare", ne zice. În satul mănăstiresc locuiau pe vremea aceea vreo 200 de măicuţe. Maica Iroida îşi aduce aminte ca şi cum ar fi fost ieri. "Era în 1959. La noi a venit un preot de la Chişinău şi ne-a spus la cele care eram mai tinere că să ne ducem de-aicea, că o să fie rău, că o să ajungem să n-avem ce mânca. Dar maicile mele au spus aşa: «Ce-or mânca toţi, aia o să mâncăm şi noi». Pe urmă ne-au luat tot ce-aveam pe-aicea, iar pe maica stareţă au dus-o la Tabăra. Noi am rămas. Ne-au luat pământul, au luat tot, că nici pătrunjel nu mai aveam. Şi n-am murit de foame. Bogdaproste! Am lucrat, am câştigat o rublă şi ne-am cumpărat cele de trebuinţă. Venea în sat maşina cu făină, cu oloi, cu zahar. Da’ era ieftin. Acuma, ce folos că sunt de toate, că tare-i scump..." O doare că distrugerea n-a venit de la străini, ci de la... vecini. "Da, au luat icoanele, dar numai pe cele din biserică. Şi-au fost de-ai noştri, din sat, moldoveni, ăi de-au luat icoanele. Ce, credeţi că a venit vreun rus să facă asta? S-a urcat vreun rus pe biserică să dea jos clopotele?" După jaful care a urmat, una dintre biserici fusese transformată în depozit de cărbuni, cealaltă, în spital pentru copii cu handicap.
"Ei, dar cât sfătuim, să vă dau un păhar cu vin!"... Şi vorba fiind spusă, maica Iroida trece uşurel "în casa cealaltă", de unde se întoarce cu turtă dulce, bomboane de la "Bucuria" şi două ulcioare de lut. Lasă turta şi bomboanele, apoi cu ulcioarele se scoboară "în pimniţă", de unde aduce vinul cu care ne-mbie. O picătură o vărsăm pentru maicile care s-au stins neveştejindu-şi credinţa până în ultima clipă. "Aţi nădăjduit că se va întoarce credinţa?", o întrebăm. "Am avut o maică, aici, la mănăstire, şi ea o fost la un preot, la Ignăţei. Şi el i-o spus că se va întoarce înapoi vremea şi a să fie mai frumoase biserici decât au fost atunci. Şi uite că s-o împlinit. Nu se fac biserici frumoase? Dar pământul? Încet, încet, fiecare se va duce la hotarul lui. Zicem bogdaproste şi-aşa!" "V-a fost frică de comunişti, măicuţă?", o întrebăm. "Nouă, maicilor, nu ne-a fost niciodată teamă decât de Dumnezeu. El e deasupra oamenilor şi îndreaptă lucrurile, la sorocul lor."
EROII. "Ştiam despre mormintele ostaşilor români din cimitir", răspunde altei întrebări maica Iroida. "Prin ’40 – atunci i-o chisat pe ruşi –, ce mai era la noi, prin pădurile astea! Doamne fereşte! La Morozeni, unde era via Mănăstirii Curchi, era, ia aşa, o linie... Acolo erau caii. I-o ucis în hudiţele celea. Doamne, ce-a fost! Eu sunt chiar din Morozeni, casa noastră era chiar pe chisc şi se vedea de sus: ruşii băteau cu tunurile pe partea ceea, românii, pe partea astalaltă. Era un râu între ei şi, când trecea câte o boambă, sărea apa ceea că se făcea neagră... Până prin august s-or bătut aici cu tunurile." Cuvintele curg unele după altele, aşa cum soarele "curge" pe cer, la asfinţit. Ne ridicăm într-un târziu. Maica Iroida se desparte de noi cum te desparţi de fiii care pleacă departe. Îi suntem fii. Duhovniceşti.
"Hirova a fost una dintre cele mai bogate mănăstiri ale Moldovei şi acum e cea mai săracă. Dintre maicile care eram în ’59, acu’ mai suntem 15, toate bătrâne. Cum să facem faţă? Despre cei care îs la conducere aflăm şi noi de la radio, dar de văzut nu i-am văzut niciodată, că n-au trecut pe-aici să vadă cine suntem şi în ce stare stăm"
maica stareţă Iroida
Cimitirul eroilor români de la Hirova
În cimitirul satului Nicolăeuca se află 15 gropi comune, în care şi-au găsit
odihna veşnică ostaşii români căzuţi în bătălia de la 13-14 iulie 1941. În luptele crâncene de la cota 243 din pădurea Morozenilor au căzut 100 de ostaşi români. Au putut fi identificate numele a 42 dintre ei, care făceau parte din Divizia 5 "Infanterie". Au fost identificate şi numele a 80 de combatanţi ruşi. Reconstruirea cimitirului a fost iniţiată de Oficiul Naţional pentru Cultul Eroilor din România, iar Asociaţia Culturală "România din inima mea" a instalat o troiţă în acest cimitir, care a fost sfinţită chiar la 31 august, de Ziua Limbii Române (azi numită Ziua Limbii de Stat).
Mănăstirea Hirova nu e trecută în atlasele rutiere. Dacă vrei să ajungi în frumosul "sat monahal" trebuie să întrebi de Nicolăeuca. Deşi, când ajungi la răscruce, o inscripţie pe o piatră, sub indicatorul de tablă puţin şui, îţi arată că drumul e unul şi acelaşi şi pentru sat, şi pentru mănăstire.
Prin curţile caselor vechi, nici ţipenie! Bănuieşti care-s locuite şi care nu, după urma de spoială nouă a zidului ori după poarta care stă ţeapănă. Cele fără stăpân cască guri fără ochi de geam ori îşi scârţâie uşa cu nituri lipsă. Chiar în deal de biserica veche se vede casa părintelui duhovnic Tudor Cerescu. Părintele nu-i, nu-i nici maica Olga, octogenara, cea care are ascultare să-i poarte de grijă. Dar noi trecem fără supărare mai departe, căci nu cu dânşii aveam treabă.
LA SFAT. Chemăm cu "strigăt" plin de sfială la poartă, ca în orice sat românesc, pe maica Iroida, stareţa de la Hirova. Şi ne-apare o femeie în vârstă, îmbrăcată ca o bunică de pe la noi: "fuştă" neagră, bluză cu floricele mărunte. O pestelcă albă, înflorată şi ea, îi acoperă capul cărunt. Picioarele goale. Mânecile suflecate. Maica Iroida face pâine. Frământă coca de făină, "doschită cu botcală (drojdie – n.r.) de casă, făcută din făină de popuşoi opărită". Cum aluatul se supără "dacă nu te ţii de dânsul", intrăm în cămăruţa cu tindă joasă şi-i ţinem tovărăşie. "Dacă vrai să faci pâine mai bună, îi pui ş-oleacă de oloi. Iar făina o opăreşti cu zamă de cartoafe. Le cureţi şi le pui şi pe ele... Pâinea făcută aşa ţine săptămâni şi nu se strică. E şi ea minune dumnezeiască."
Cât stă aluatul "la doschit", ne mutăm în casă, la sfat. "Când s-a închis mănăstirea a fost durere mare", ne zice. În satul mănăstiresc locuiau pe vremea aceea vreo 200 de măicuţe. Maica Iroida îşi aduce aminte ca şi cum ar fi fost ieri. "Era în 1959. La noi a venit un preot de la Chişinău şi ne-a spus la cele care eram mai tinere că să ne ducem de-aicea, că o să fie rău, că o să ajungem să n-avem ce mânca. Dar maicile mele au spus aşa: «Ce-or mânca toţi, aia o să mâncăm şi noi». Pe urmă ne-au luat tot ce-aveam pe-aicea, iar pe maica stareţă au dus-o la Tabăra. Noi am rămas. Ne-au luat pământul, au luat tot, că nici pătrunjel nu mai aveam. Şi n-am murit de foame. Bogdaproste! Am lucrat, am câştigat o rublă şi ne-am cumpărat cele de trebuinţă. Venea în sat maşina cu făină, cu oloi, cu zahar. Da’ era ieftin. Acuma, ce folos că sunt de toate, că tare-i scump..." O doare că distrugerea n-a venit de la străini, ci de la... vecini. "Da, au luat icoanele, dar numai pe cele din biserică. Şi-au fost de-ai noştri, din sat, moldoveni, ăi de-au luat icoanele. Ce, credeţi că a venit vreun rus să facă asta? S-a urcat vreun rus pe biserică să dea jos clopotele?" După jaful care a urmat, una dintre biserici fusese transformată în depozit de cărbuni, cealaltă, în spital pentru copii cu handicap.
"Ei, dar cât sfătuim, să vă dau un păhar cu vin!"... Şi vorba fiind spusă, maica Iroida trece uşurel "în casa cealaltă", de unde se întoarce cu turtă dulce, bomboane de la "Bucuria" şi două ulcioare de lut. Lasă turta şi bomboanele, apoi cu ulcioarele se scoboară "în pimniţă", de unde aduce vinul cu care ne-mbie. O picătură o vărsăm pentru maicile care s-au stins neveştejindu-şi credinţa până în ultima clipă. "Aţi nădăjduit că se va întoarce credinţa?", o întrebăm. "Am avut o maică, aici, la mănăstire, şi ea o fost la un preot, la Ignăţei. Şi el i-o spus că se va întoarce înapoi vremea şi a să fie mai frumoase biserici decât au fost atunci. Şi uite că s-o împlinit. Nu se fac biserici frumoase? Dar pământul? Încet, încet, fiecare se va duce la hotarul lui. Zicem bogdaproste şi-aşa!" "V-a fost frică de comunişti, măicuţă?", o întrebăm. "Nouă, maicilor, nu ne-a fost niciodată teamă decât de Dumnezeu. El e deasupra oamenilor şi îndreaptă lucrurile, la sorocul lor."
EROII. "Ştiam despre mormintele ostaşilor români din cimitir", răspunde altei întrebări maica Iroida. "Prin ’40 – atunci i-o chisat pe ruşi –, ce mai era la noi, prin pădurile astea! Doamne fereşte! La Morozeni, unde era via Mănăstirii Curchi, era, ia aşa, o linie... Acolo erau caii. I-o ucis în hudiţele celea. Doamne, ce-a fost! Eu sunt chiar din Morozeni, casa noastră era chiar pe chisc şi se vedea de sus: ruşii băteau cu tunurile pe partea ceea, românii, pe partea astalaltă. Era un râu între ei şi, când trecea câte o boambă, sărea apa ceea că se făcea neagră... Până prin august s-or bătut aici cu tunurile." Cuvintele curg unele după altele, aşa cum soarele "curge" pe cer, la asfinţit. Ne ridicăm într-un târziu. Maica Iroida se desparte de noi cum te desparţi de fiii care pleacă departe. Îi suntem fii. Duhovniceşti.
"Hirova a fost una dintre cele mai bogate mănăstiri ale Moldovei şi acum e cea mai săracă. Dintre maicile care eram în ’59, acu’ mai suntem 15, toate bătrâne. Cum să facem faţă? Despre cei care îs la conducere aflăm şi noi de la radio, dar de văzut nu i-am văzut niciodată, că n-au trecut pe-aici să vadă cine suntem şi în ce stare stăm"
maica stareţă Iroida
Cimitirul eroilor români de la Hirova
În cimitirul satului Nicolăeuca se află 15 gropi comune, în care şi-au găsit
odihna veşnică ostaşii români căzuţi în bătălia de la 13-14 iulie 1941. În luptele crâncene de la cota 243 din pădurea Morozenilor au căzut 100 de ostaşi români. Au putut fi identificate numele a 42 dintre ei, care făceau parte din Divizia 5 "Infanterie". Au fost identificate şi numele a 80 de combatanţi ruşi. Reconstruirea cimitirului a fost iniţiată de Oficiul Naţional pentru Cultul Eroilor din România, iar Asociaţia Culturală "România din inima mea" a instalat o troiţă în acest cimitir, care a fost sfinţită chiar la 31 august, de Ziua Limbii Române (azi numită Ziua Limbii de Stat).
Drochia, catedrala cu arhitectură slavă şi frescă românească
Darul lui Achiţenie
atedrala din Drochia este o minune. E cea dintâi construită "din nou" în toată Basarabia. În ţara asta, vorbind despre ortodoxie, în această etapă, primul cuvânt care îţi vine în minte este: şantier. Se construieşte sau se reconstruieşte imens. Biserici şi suflete se ridică din ţărână iarăşi, în spiritul credinţei.
Ce are deosebit catedrala din Drochia? Răspunsul îl primim de la părintele paroh Pavel Vuluţă: "Este construită în perioada de democraţie. Este o probă a credinţei noastre, a dragostei faţă de Dumnezeu. Când a început democraţia în Basarabia, atunci s-a venit cu ideea ca în oraşul ăsta să se construiască o biserică. Necătând că pe timpuri a fost o biserică de lemn, în care s-a slujit vreo câteva zeci de ani…, dar pe urmă, în URSS, ea a fost închisă, şi o perioadă a fost folosită ca depozit, apoi sală sportivă şi încetişor au demolat-o. În 1989, un grup de iniţiativă, în frunte cu dna Elena Bodiu, a început să cerceteze ce era cu biserica veche şi să facă demersuri către executivul raional Drochia, pentru construcţia uneia noi. Eu am fost numit la o lună după ce s-a sfinţit locul. Am găsit aici 400 de cuburi de piatră şi câţiva oameni dornici de a face ceva".
MODEL UCRAINEAN. "Sunt 19 ani de-atunci. Parcă nici nu-mi vine a crede… Proiectul este al lui Alexandru Ţăranu, din Orhei. Am fost cu el la Odesa, ca să ne inspirăm de la unele lăcaşuri de cult de acolo. Vă daţi seama: de câteva decenii nu se mai proiectaseră biserici în Moldova!", îşi continuă vorba părintele. De pornit, s-a pornit cu 80.000 de ruble, donate de creştini. Au făcut după aceea donaţii şi câteva fabrici basarabene. "Biserica e construită de meşterii de la Viniţa, Ucraina, însă am colaborat foarte mult şi cu românii."
PICTURĂ ROMĂNEASCĂ. Cu aspectul ei slav în exterior, catedrala din Drochia are un interior pur românesc. "Mobilierul şi iconostasul sunt făcute la Mănăstirea Plumbuita, în Bucureşti. Când lucram la mobilier, căutam un pictor pentru frescă. Am fost la Suceava şi la Humor, am vorbit cu doi pictori acolo, dar ei cam aveau îndoieli. Între timp, primarul din Drochia s-a întâlnit cu Petre Achiţenie. El a spus că a pictat biserici în multe ţări ale lumii şi că ar fi dorit să picteze una şi în Basarabia. Aşa a început… Biserica are o frescă pur bizantină, cum nu se prea obişnuieşte prin părţile noastre." Regretatul Petre Achiţenie (fost profesor al Facultăţii de Arte Plastice din Bucureşti) a realizat fresca împreună cu câţiva studenţi. "Trei ani a pictat, lucrând după «prohoade» şi până în octombrie" (se ştie că pentru pictura "al fresco" este nevoie şi de nişte condiţii de temperatură speciale). Fiul său, Ionuţ Achiţenie, a lucrat la catapeteasmă.
Despre opera tatălui său, Ionuţ Achiţenie ne-a mărturisit: "Naţionalismul şi patriotismul binecunoscut al Maestrului, dar şi iubirea lui de Basarabia (Românskaia Zemlea), acest loc minunat şi tragic, totodată, au accelerat derularea evenimentelor şi au favorizat începerea lucrărilor. A existat o anumită reticenţă faţă de stilul personal al Maestrului. Lucrarea s-a derulat pe parcursul a aproape trei ani (1996, 1997, 1998), ţinând cont de dimensiunile Catedralei (aproape 3.000 de metri pătraţi). Autorităţile au sprijinit echipa de pictori."
UN DAR PENTRU BASARABIA. "Au existat o serie de dezbateri între mine şi pictori", mărturiseşte părintele Vuluţă. "La noi, necătând că suntem tot români, când e vorba de pictură, există o diferenţă. Iconografia e puţin altfel. El a zis: «Asta-i arta mea, asta-i viziunea mea!»." "Vă pare rău?" – îl întrebăm pe părintele. "Nu. Mă bucur că am reuşit să terminăm această lucrare. Cu toate că în ce priveşte pictura am trecut prin multe încercări şi e imposibil ca această lucrare să nu fie controversată." Pe de altă parte, "controversele" pe care le invocă părintele Vuluţă sunt de bun augur pentru catedrala din Drochia: "Omul simplu are admiraţie pentru lucrare şi, pe de altă parte, nu există delegaţie oficială, din orice ţară, care să nu ne viziteze". Gândurile părintelui paroh despre "zugravul" Petru Achiţenie au totuşi şi o încărcătură emoţională: "Achiţenie era bucuros că a putut să-şi realizeze gândul, să lase pe pământul Basarabiei o biserică pictată de mâna lui. Până de curând nu am ştiut că a murit. Aveam de gând să ne vedem la sărbătoarea de zece ani de la târnosirea Bisericii Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel, la 12 iulie (stil vechi – n.r.). Mi-a plăcut la Petru Achiţenie că el cunoştea bine teologia icoanei. Nu copia. Ştia spaţiile bisericii, ce pictură trebuie acolo, acolo… Pentru că pictorii noştri care au apărut acum nu mai ştiu asta şi se pictează aiurea. La Achiţenie, picturile sunt cele recomandate de veacuri. Sunt sfinţii care s-au pictat în ultimii 500 de ani. Dar faţă de bisericile vechi, noi îi avem pictaţi şi pe Ştefan cel Mare şi Sfânt, pe Daniil Sihastrul, pe Cuvioasa Parascheva. Mi-a plăcut şi că a acceptat să scrie pe icoane unele lucruri: când s-a început, cine a donat etc., ca să nu ia comuniştii după aia icoanele drept tablouri".
Pisanie
Catedrala din Drochia are două niveluri. La demisol se află "biserica de iarnă", unde s-a slujit mulţi ani, până ce întregul edificiu a fost gata. Lăcaşul de deasupra, pictat de cei doi artişti români, te înfioară încă de la primul contact vizual. Fresca este un imens "covor românesc". Practic, nu este loc pe perete unde să nu se fi fost pictată o scenă biblică ori un sfânt. Iar dacă vrei să afli cui aparţine acest "tril în culori", cum îl numea cineva, atunci poţi citi pisania de la intrare: "Această catedrală, construită cu har dumnezeiesc, a fost împodobită în haină sărbătoare cum se vede spre închinare Domnului şi veşniciei neamului" în "tehnică tradiţională românească", fresca fiind realizată de mâna "pictorului profesor universitar Petru Achiţenie din Bucureşti", iar "catapeteasma a fost pictată de fiul său, profesor universitar onuţ Laurenţiu Achiţenie, Dorohoi, judeţul Botoşani", "fie ca opera să dăinuiască peste veacuri în ţara lui Ştefan, Cantemir şi Mateevici. Amin".
atedrala din Drochia este o minune. E cea dintâi construită "din nou" în toată Basarabia. În ţara asta, vorbind despre ortodoxie, în această etapă, primul cuvânt care îţi vine în minte este: şantier. Se construieşte sau se reconstruieşte imens. Biserici şi suflete se ridică din ţărână iarăşi, în spiritul credinţei.
Ce are deosebit catedrala din Drochia? Răspunsul îl primim de la părintele paroh Pavel Vuluţă: "Este construită în perioada de democraţie. Este o probă a credinţei noastre, a dragostei faţă de Dumnezeu. Când a început democraţia în Basarabia, atunci s-a venit cu ideea ca în oraşul ăsta să se construiască o biserică. Necătând că pe timpuri a fost o biserică de lemn, în care s-a slujit vreo câteva zeci de ani…, dar pe urmă, în URSS, ea a fost închisă, şi o perioadă a fost folosită ca depozit, apoi sală sportivă şi încetişor au demolat-o. În 1989, un grup de iniţiativă, în frunte cu dna Elena Bodiu, a început să cerceteze ce era cu biserica veche şi să facă demersuri către executivul raional Drochia, pentru construcţia uneia noi. Eu am fost numit la o lună după ce s-a sfinţit locul. Am găsit aici 400 de cuburi de piatră şi câţiva oameni dornici de a face ceva".
MODEL UCRAINEAN. "Sunt 19 ani de-atunci. Parcă nici nu-mi vine a crede… Proiectul este al lui Alexandru Ţăranu, din Orhei. Am fost cu el la Odesa, ca să ne inspirăm de la unele lăcaşuri de cult de acolo. Vă daţi seama: de câteva decenii nu se mai proiectaseră biserici în Moldova!", îşi continuă vorba părintele. De pornit, s-a pornit cu 80.000 de ruble, donate de creştini. Au făcut după aceea donaţii şi câteva fabrici basarabene. "Biserica e construită de meşterii de la Viniţa, Ucraina, însă am colaborat foarte mult şi cu românii."
PICTURĂ ROMĂNEASCĂ. Cu aspectul ei slav în exterior, catedrala din Drochia are un interior pur românesc. "Mobilierul şi iconostasul sunt făcute la Mănăstirea Plumbuita, în Bucureşti. Când lucram la mobilier, căutam un pictor pentru frescă. Am fost la Suceava şi la Humor, am vorbit cu doi pictori acolo, dar ei cam aveau îndoieli. Între timp, primarul din Drochia s-a întâlnit cu Petre Achiţenie. El a spus că a pictat biserici în multe ţări ale lumii şi că ar fi dorit să picteze una şi în Basarabia. Aşa a început… Biserica are o frescă pur bizantină, cum nu se prea obişnuieşte prin părţile noastre." Regretatul Petre Achiţenie (fost profesor al Facultăţii de Arte Plastice din Bucureşti) a realizat fresca împreună cu câţiva studenţi. "Trei ani a pictat, lucrând după «prohoade» şi până în octombrie" (se ştie că pentru pictura "al fresco" este nevoie şi de nişte condiţii de temperatură speciale). Fiul său, Ionuţ Achiţenie, a lucrat la catapeteasmă.
Despre opera tatălui său, Ionuţ Achiţenie ne-a mărturisit: "Naţionalismul şi patriotismul binecunoscut al Maestrului, dar şi iubirea lui de Basarabia (Românskaia Zemlea), acest loc minunat şi tragic, totodată, au accelerat derularea evenimentelor şi au favorizat începerea lucrărilor. A existat o anumită reticenţă faţă de stilul personal al Maestrului. Lucrarea s-a derulat pe parcursul a aproape trei ani (1996, 1997, 1998), ţinând cont de dimensiunile Catedralei (aproape 3.000 de metri pătraţi). Autorităţile au sprijinit echipa de pictori."
UN DAR PENTRU BASARABIA. "Au existat o serie de dezbateri între mine şi pictori", mărturiseşte părintele Vuluţă. "La noi, necătând că suntem tot români, când e vorba de pictură, există o diferenţă. Iconografia e puţin altfel. El a zis: «Asta-i arta mea, asta-i viziunea mea!»." "Vă pare rău?" – îl întrebăm pe părintele. "Nu. Mă bucur că am reuşit să terminăm această lucrare. Cu toate că în ce priveşte pictura am trecut prin multe încercări şi e imposibil ca această lucrare să nu fie controversată." Pe de altă parte, "controversele" pe care le invocă părintele Vuluţă sunt de bun augur pentru catedrala din Drochia: "Omul simplu are admiraţie pentru lucrare şi, pe de altă parte, nu există delegaţie oficială, din orice ţară, care să nu ne viziteze". Gândurile părintelui paroh despre "zugravul" Petru Achiţenie au totuşi şi o încărcătură emoţională: "Achiţenie era bucuros că a putut să-şi realizeze gândul, să lase pe pământul Basarabiei o biserică pictată de mâna lui. Până de curând nu am ştiut că a murit. Aveam de gând să ne vedem la sărbătoarea de zece ani de la târnosirea Bisericii Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel, la 12 iulie (stil vechi – n.r.). Mi-a plăcut la Petru Achiţenie că el cunoştea bine teologia icoanei. Nu copia. Ştia spaţiile bisericii, ce pictură trebuie acolo, acolo… Pentru că pictorii noştri care au apărut acum nu mai ştiu asta şi se pictează aiurea. La Achiţenie, picturile sunt cele recomandate de veacuri. Sunt sfinţii care s-au pictat în ultimii 500 de ani. Dar faţă de bisericile vechi, noi îi avem pictaţi şi pe Ştefan cel Mare şi Sfânt, pe Daniil Sihastrul, pe Cuvioasa Parascheva. Mi-a plăcut şi că a acceptat să scrie pe icoane unele lucruri: când s-a început, cine a donat etc., ca să nu ia comuniştii după aia icoanele drept tablouri".
Pisanie
Catedrala din Drochia are două niveluri. La demisol se află "biserica de iarnă", unde s-a slujit mulţi ani, până ce întregul edificiu a fost gata. Lăcaşul de deasupra, pictat de cei doi artişti români, te înfioară încă de la primul contact vizual. Fresca este un imens "covor românesc". Practic, nu este loc pe perete unde să nu se fi fost pictată o scenă biblică ori un sfânt. Iar dacă vrei să afli cui aparţine acest "tril în culori", cum îl numea cineva, atunci poţi citi pisania de la intrare: "Această catedrală, construită cu har dumnezeiesc, a fost împodobită în haină sărbătoare cum se vede spre închinare Domnului şi veşniciei neamului" în "tehnică tradiţională românească", fresca fiind realizată de mâna "pictorului profesor universitar Petru Achiţenie din Bucureşti", iar "catapeteasma a fost pictată de fiul său, profesor universitar onuţ Laurenţiu Achiţenie, Dorohoi, judeţul Botoşani", "fie ca opera să dăinuiască peste veacuri în ţara lui Ştefan, Cantemir şi Mateevici. Amin".
Glasul de înger
Fetiţa care l-a cucerit pe Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române
Era ca acum, prin vara fierbinte a lui 1998, când am vizitat prima dată, cu fostul ambasador Marcel Dinu, cimitirul militar românesc de la Tabăra. Pe drumul de întoarcere la Chişinău, profesoara Raisa Bârnaz ne-a primit în casa ei răcoroasă de la marginea satului, să ne arate… pe cineva. Atunci am cunoscut-o pe Anişoara Cibotaru, un copil de 13 ani, care ne-a cântat îngereşte. I-am chemat părinţii, rugându-i s-o lase la şcoala de muzică, în România. N-a fost posibil atunci, pentru că treburile gospodăriei erau mai importante (mama ei ne-a întrebat, ingenuu: «Şi cine o să meargă cu vaca la păscut?...».). Dar uite că azi Anişoara le trimite părinţilor ilustrate din marile capitale ale Europei, unde cântă cu corul Symbol aflat sub binecuvântarea Patriarhului Bisericii Ortodoxe Române, Teoctist.
Drumul spre conservator. Reîntorşi, în 2007, la Tabăra, am vorbit despre Anişoara cu prima ei profesoară de muzică din sat: Raisa Bârnaz. "Nici nu vă-nchipuiţi ce bucurie am eu de la fetiţa asta!", ne-a spus… "Doi ani a venit permanent la mine, la clasa de muzică din Tabăra. Am luat-o încet-încet. Am fost cu ea la emisiuni radio şi tv. Cu emisiunea «Micul Prinţ» am fost şi la Bucureşti, trei ani la rând, şi ea a luat mereu premii. Mai târziu, am vorbit cu părinţii, i-am încurajat. Era o şansă. Au dat-o, până la urmă, la Bucureşti, la Liceul Dinu Lipatti; a terminat cu 10 şi acum e în anul III la Conservator. A cutreierat toată Europa, a fost chiar invitată să cânte la nunta unei prinţese a Norvegiei."
O întrebăm pe Raisa Bârnaz ce înseamnă acest copil pentru ea. "Pentru mine… o visez noaptea, mă gândesc cum se descurcă, ce face… N-o despart de copiii mei naturali, în gând…"
Salt în spaţiu, la Bucureşti. Un telefon la numărul Anişoarei Cibotaru şi iată-ne faţă în faţă! Surpriză! Nu ne mai recunoaştem. Dăm timpul înapoi şi aflăm câte ceva despre venirea ei la Bucureşti: "În 1997, am venit la Bucureşti la concursul «Micul Prinţ» cu dna profesoară Raisa Bârnaz. Ea a stat la baza următoarelor mele realizări. La primul concurs, n-am prea ieşit în evidenţă, deoarece aveam un repertoriu mai liric şi nu prea se aprecia asta. După gală, am mers la Patriarhie, unde Preafericitul ne-a ţinut un discurs şi ne-a bine-cuvântat. În timp ce se retrăgea, dna Bârnaz mi-a făcut semn să intru pe scenă, să cânt «Tatăl Nostru». Pe atunci, n-aveam emoţii. Am cântat. Patriarhul s-a întors din drum, a venit lângă mine, m-a binecuvântat şi mi-a zis, nu voi uita niciodată cuvintele acestea: «Ferice de părinţii care te-au născut!… Vei ajunge departe, vom auzi de tine, pe viitor…». Atunci n-am conştientizat; abia după aceea am realizat că această binecuvântare m-a ajutat în drumul meu". Anişoara Cibotaru e, azi, studentă la clasa de canto a profesoarei Slătinaru-Nistor şi, în afară de corul Symbol, mai cântă în corul Acustic al lui Daniei Jinga. Ca să poată trăi decent în România, şi-a luat un job la Casa de Cultură a Studenţilor din Bucureşti. "Acum", ne spune ea, "încerc să prind nişte oferte… E foarte greu, pentru că sunt la mijlocul facultăţii şi e perioada când îţi pui cele mai multe întrebări la care nu poţi răspunde. Aştept un semn de la Dumnezeu. Cred că o să continui cu canto. Nu mă consider foarte bună. Nu mi-am găsit echilibrul acela… Eu sunt soprană lirică şi, în general, îmi place mult opera, dar tind către ceva mai pe sufletul meu, opera e prea dură pentru mine. Aş vrea să fac musichall…, poate să creez ceva special, să fiu aparte, eu… Nu am planuri definitive. Sunt încă în tratative cu mine însămi…"
Citate:
"Cinci ani a făcut fetiţa asta zilnic, pe jos, 5 km de la şcoală până acasă. Într-o zi am pus-o să recite. Mi-a spus «Mioriţa» aşa de frumos, cu atât de multă simţire… Pe urmă, a cântat şi momentul acela n-am să-l pot uita niciodată"
Raisa Bârnaz, profesoară, Tabăra
"Când am dat examen am auzit pe cineva cântând la oboi. Sunetul instrumentului mi s-a părut atât de aproape de sufletul meu, încât mi-am spus că la el vreau să cânt... După un an, la Chişinău, consilierul prezidenţial român Radu Negrei a venit la mine acasă şi a insistat să merg la Bucureşti, la şcoala de muzică"
Anişoara Cibotari, studentă la Conservator
Era ca acum, prin vara fierbinte a lui 1998, când am vizitat prima dată, cu fostul ambasador Marcel Dinu, cimitirul militar românesc de la Tabăra. Pe drumul de întoarcere la Chişinău, profesoara Raisa Bârnaz ne-a primit în casa ei răcoroasă de la marginea satului, să ne arate… pe cineva. Atunci am cunoscut-o pe Anişoara Cibotaru, un copil de 13 ani, care ne-a cântat îngereşte. I-am chemat părinţii, rugându-i s-o lase la şcoala de muzică, în România. N-a fost posibil atunci, pentru că treburile gospodăriei erau mai importante (mama ei ne-a întrebat, ingenuu: «Şi cine o să meargă cu vaca la păscut?...».). Dar uite că azi Anişoara le trimite părinţilor ilustrate din marile capitale ale Europei, unde cântă cu corul Symbol aflat sub binecuvântarea Patriarhului Bisericii Ortodoxe Române, Teoctist.
Drumul spre conservator. Reîntorşi, în 2007, la Tabăra, am vorbit despre Anişoara cu prima ei profesoară de muzică din sat: Raisa Bârnaz. "Nici nu vă-nchipuiţi ce bucurie am eu de la fetiţa asta!", ne-a spus… "Doi ani a venit permanent la mine, la clasa de muzică din Tabăra. Am luat-o încet-încet. Am fost cu ea la emisiuni radio şi tv. Cu emisiunea «Micul Prinţ» am fost şi la Bucureşti, trei ani la rând, şi ea a luat mereu premii. Mai târziu, am vorbit cu părinţii, i-am încurajat. Era o şansă. Au dat-o, până la urmă, la Bucureşti, la Liceul Dinu Lipatti; a terminat cu 10 şi acum e în anul III la Conservator. A cutreierat toată Europa, a fost chiar invitată să cânte la nunta unei prinţese a Norvegiei."
O întrebăm pe Raisa Bârnaz ce înseamnă acest copil pentru ea. "Pentru mine… o visez noaptea, mă gândesc cum se descurcă, ce face… N-o despart de copiii mei naturali, în gând…"
Salt în spaţiu, la Bucureşti. Un telefon la numărul Anişoarei Cibotaru şi iată-ne faţă în faţă! Surpriză! Nu ne mai recunoaştem. Dăm timpul înapoi şi aflăm câte ceva despre venirea ei la Bucureşti: "În 1997, am venit la Bucureşti la concursul «Micul Prinţ» cu dna profesoară Raisa Bârnaz. Ea a stat la baza următoarelor mele realizări. La primul concurs, n-am prea ieşit în evidenţă, deoarece aveam un repertoriu mai liric şi nu prea se aprecia asta. După gală, am mers la Patriarhie, unde Preafericitul ne-a ţinut un discurs şi ne-a bine-cuvântat. În timp ce se retrăgea, dna Bârnaz mi-a făcut semn să intru pe scenă, să cânt «Tatăl Nostru». Pe atunci, n-aveam emoţii. Am cântat. Patriarhul s-a întors din drum, a venit lângă mine, m-a binecuvântat şi mi-a zis, nu voi uita niciodată cuvintele acestea: «Ferice de părinţii care te-au născut!… Vei ajunge departe, vom auzi de tine, pe viitor…». Atunci n-am conştientizat; abia după aceea am realizat că această binecuvântare m-a ajutat în drumul meu". Anişoara Cibotaru e, azi, studentă la clasa de canto a profesoarei Slătinaru-Nistor şi, în afară de corul Symbol, mai cântă în corul Acustic al lui Daniei Jinga. Ca să poată trăi decent în România, şi-a luat un job la Casa de Cultură a Studenţilor din Bucureşti. "Acum", ne spune ea, "încerc să prind nişte oferte… E foarte greu, pentru că sunt la mijlocul facultăţii şi e perioada când îţi pui cele mai multe întrebări la care nu poţi răspunde. Aştept un semn de la Dumnezeu. Cred că o să continui cu canto. Nu mă consider foarte bună. Nu mi-am găsit echilibrul acela… Eu sunt soprană lirică şi, în general, îmi place mult opera, dar tind către ceva mai pe sufletul meu, opera e prea dură pentru mine. Aş vrea să fac musichall…, poate să creez ceva special, să fiu aparte, eu… Nu am planuri definitive. Sunt încă în tratative cu mine însămi…"
Citate:
"Cinci ani a făcut fetiţa asta zilnic, pe jos, 5 km de la şcoală până acasă. Într-o zi am pus-o să recite. Mi-a spus «Mioriţa» aşa de frumos, cu atât de multă simţire… Pe urmă, a cântat şi momentul acela n-am să-l pot uita niciodată"
Raisa Bârnaz, profesoară, Tabăra
"Când am dat examen am auzit pe cineva cântând la oboi. Sunetul instrumentului mi s-a părut atât de aproape de sufletul meu, încât mi-am spus că la el vreau să cânt... După un an, la Chişinău, consilierul prezidenţial român Radu Negrei a venit la mine acasă şi a insistat să merg la Bucureşti, la şcoala de muzică"
Anişoara Cibotari, studentă la Conservator
Maicuţele din Mănăstirea Tabăra au ascuns lista eroilor români din al doilea război mondial
Catastiful morţilor români de la Mănăstirea Tabăra
Bănuite de colaborare cu "fasciştii români", măicuţele dintr-o mănăstire basarabeană au ascuns, timp de 50 de ani, lista ostaşilor români căzuţi pe frontul din Basarabia.
Tabăra. O mănăstire la care ajungi pe un drum prăfuit, şerpuind tot un deal şi-o vale, ţinând, oarecum, vechea linie a frontului despre care ştiu până şi ţâncii din sat. Înainte de război, la Tabăra, mănăstirea avea 100 de case; maicile trăiau "de sine", fiecare cu gospodăria proprie, aducând laudă lui Dumnezeu în biserica mare a Sfintei Treimi, zidită în 1828. În 1960, mănăstirea a fost închisă de autorităţile sovietice şi multe surori au fost nevoite să fugă din Tabăra. Sub ochii celor care au rămas, biserica a fost transformată în club sătesc, unde rulau filme cu stahanovişti harnici şi cu nemţi prizonieri ai Armatei Roşii. "Binevoitorii poporului", scrie cercetătorul şi jurnalistul basarabean Dinu Rusu în studiul intitulat "Calvarul mănăstirilor din Basarabia", "au tăbărât ca nişte tâlhari în mănăstire, unde era prezentă doar o maică, fiindcă restul lucrau pământul. Au smuls icoanele, au luat cărţile bisericeşti şi cică le-au dus la un muzeu. Dar… a fost o minciună sfruntată: ateiştii au făcut un rug pe unul din cele mai mari dealuri ale satului. Apoi, în lăcaşul Domnului, timp de aproape 30 de ani, s-a ţopăit şi s-a vorbit împotriva Celui-de-Sus. Maicile bătrâne de la Tabăra spun că au suferit foarte mult şi au suportat cu greu faptul că mănăstirea a fost transformată într-un loc al dezmăţului ateist". O vreme, hărnicia călugăriţelor de la Tabăra a fost exploatată de comunişti. Un timp, o făbricuţă de ţesut covoare le-a făcut renumite în fosta R.S.S. Moldovenească. În 1989, când maica stareţă, Antonina, a dat adunarea, prea puţine au mai putut să răspundă la apel.
EROI ROMĂNI. O poveste interesantă este legată de lista militarilor din Armata Română înmormantaţi în satul Tabăra. Această listă a fost păstrată timp de 50 de ani de către măicuţe, cu sfinţenie şi în mare secret. Profesoara Raisa Bârnaz de la Şcoala Generală din Tabăra ne-a încredinţat că nu e vorba de nicio legendă: "Lista sau catastiful ista, sau, cum să-i spun?... al eroilor români înmormântaţi în cimitirul de la Tabăra este adevărată. Fiind linia frontului aicea, pe Dealul Culii, când cădeau, erau aduşi la mănăstire să li se facă prohodul. Toţi au fost înmormântaţi creştineşte. Chiar dacă se găseau numai părţi din trupul lor, se reconstituia identitatea din acte şi se înmormântau cum se cuvine unui creştin. Cei cunoscuţi au fost trecuţi într-o listă păstrată aici, la mănăstire, de către maici. Vreau să vă spun «un moment» (ceva – n.r.): o verişoară de-a mea care trăieşte în apropierea mănăstirii mi-a povestit că la mama ei locuia un băiat din Armata Română; pe atunci, ea era tinerică şi frumuşică şi lui îi plăcea de dânsa. Când, într-o zi, se aduce o căruţă de morţi de pe linia frontului şi, ce credeţi? Îl vede pe băiatul ăla mort… Aşa a mai plâns!… Că era cuminte şi frumos…". Lista s-a păstrat la mănăstire şi cuprinde numai nume de ostaşi români căzuţi în retragerea din 1944. "Măicuţele au ascuns lista după ce s-a închis mănăstirea, în 1960, pentru că se zicea despre eroii aceia că sunt fascişti…" Majoritatea militarilor români au fost înmormântaţi pe deal. Cei cu grad superior, separat, ceilalţi, în gropi comune. "Cimitirul", continuă Raisa Bârnaz, "eu ţin minte, când eram mică, mai avea rămăşiţe de cruci. Cruci din lemn. Prin 1968 acolo au fost date locuri de casă. Şi-au făcut casă în apropierea cimitirului Grişa Iurcu, Ion Bozu… pe urmă, s-au extins grădinile, intrând chiar pe terenul cimitirului, dar pe cimitir ca atare nimeni nu şi-a făcut casă, deşi comuniştii au dat şi cimitirul la oameni, ca loc de casă." Acum, crucile puse din nou în cimitir au doar un caracter simbolic, pentru că nu mai corespunde locul mormintelor. În lista întocmită de călugăriţe sunt trecuţi peste 70 de morţi de prin localităţile apropiate. Cei din România, în general, nu sunt cunoscuţi şi zac în gropile comune.
CULTUL EROILOR. Am putea spune însă că nu toate aceste locuri care păstrează jertfele de sânge ale eroilor români sunt semnalate. În România există un Oficiu Naţional pentru Cultul Eroilor având o tradiţie de 90 de ani; e o structură guvernamentală care se ocupă de inventarierea şi repararea lăcaşelor de cult unde se păstrează osemintele şi memoria ostaşilor români. Directorul instituţiei, Cristian Scarlat, ne spunea că Oficiul a înregistrat peste 120.000 de militari români, înhumaţi în 31 de ţări. O serie de carenţe legislative, dar şi tensiunile din relaţiile cu autorităţile de la Chişinău au întârziat, până acum, acţiunile de recuperare şi de repunere în valoare a cimitirelor de onoare ale militarilor români din R. Moldova. Conform datelor deţinute până în prezent, numărul lor în Basarabia este de 6.072. Principalele localităţi unde se află înhumaţi militarii români sunt: Ţiganca (1.020), Cania (938), Miclăuşeni (350), Chişinău (232), Soroca (455), Tighina (518). Multe dintre cimitire sau monumente au fost profanate în timpul fostei URSS. La Ţiganca, peste cimitirul ostaşilor români care au căzut la forţarea Prutului au fost construite grajduri; la Chişinău, un spital TBC… Anul trecut, Regele Mihai s-a reîntors, împreună cu o numeroasă delegaţie de veterani ai Armatei Române, pe pământul Basarabiei, după 65 de ani, şi a participat la resfinţirea cimitirului militar românesc de la Ţiganca. N-a mers mai mai departe. El care, în 1940, ordona Armatei Române trecerea Prutului…
O mărturie
"Pe 23 iulie am împlinit 84 de ani. Am fost recrutat în ’44, luna mai, la Bălţi, refugiat în Oboga de Mijloc, judeţul Mehedinţi. Am fost repartizat la regimentul 10 «Antiaeriană» Craiova, apoi am fost repartizat la 7 «Antiaeriană» Ploieşti. Sunt invalid de război. După armată, am venit acasă, în Tabăra. Tata a avut 60 ha de pământ. S-a ales praful de ele. Dar sunt mulţumit, parcă, de toate. Ne plecăm cu sufletul la aceşti camarazi de luptă care odihnesc în viaţa veşnică. Suntem mândri pentru ei şi trebuie să ridicăm fruntea", Gheorghe Cobuz, veteran din Tabăra.
Cercetătorul
"Acţiunile de distrugere a lăcaşurilor sfinte erau planificate cu multă «trudă» partinică şi ideologică; sovieticii erau un fel de lupi răpitori îmbrăcaţi în haine de oaie", consemnează jurnalistul Dinu Rusu în studiul său "Calvarul mănăstirilor din Basarabia", care dă seama despre felul în care au fost atacate, brutal, lăcaşurile de cult de dincolo de Prut. "Venind în Basarabia, ei au spus că respectă drepturile omului. Şi asta doar le nivel declarativ, pentru că acţiunile lor demonstrau că sunt nişte fanatici ai luptei contra credinţei neamului. Comunismul începea să ajungă la esenţa existenţei sale: ura faţă de Cel-de-Sus şi distrugerea a ceea ce nu convine ideologiei marxist-leniniste."
Bănuite de colaborare cu "fasciştii români", măicuţele dintr-o mănăstire basarabeană au ascuns, timp de 50 de ani, lista ostaşilor români căzuţi pe frontul din Basarabia.
Tabăra. O mănăstire la care ajungi pe un drum prăfuit, şerpuind tot un deal şi-o vale, ţinând, oarecum, vechea linie a frontului despre care ştiu până şi ţâncii din sat. Înainte de război, la Tabăra, mănăstirea avea 100 de case; maicile trăiau "de sine", fiecare cu gospodăria proprie, aducând laudă lui Dumnezeu în biserica mare a Sfintei Treimi, zidită în 1828. În 1960, mănăstirea a fost închisă de autorităţile sovietice şi multe surori au fost nevoite să fugă din Tabăra. Sub ochii celor care au rămas, biserica a fost transformată în club sătesc, unde rulau filme cu stahanovişti harnici şi cu nemţi prizonieri ai Armatei Roşii. "Binevoitorii poporului", scrie cercetătorul şi jurnalistul basarabean Dinu Rusu în studiul intitulat "Calvarul mănăstirilor din Basarabia", "au tăbărât ca nişte tâlhari în mănăstire, unde era prezentă doar o maică, fiindcă restul lucrau pământul. Au smuls icoanele, au luat cărţile bisericeşti şi cică le-au dus la un muzeu. Dar… a fost o minciună sfruntată: ateiştii au făcut un rug pe unul din cele mai mari dealuri ale satului. Apoi, în lăcaşul Domnului, timp de aproape 30 de ani, s-a ţopăit şi s-a vorbit împotriva Celui-de-Sus. Maicile bătrâne de la Tabăra spun că au suferit foarte mult şi au suportat cu greu faptul că mănăstirea a fost transformată într-un loc al dezmăţului ateist". O vreme, hărnicia călugăriţelor de la Tabăra a fost exploatată de comunişti. Un timp, o făbricuţă de ţesut covoare le-a făcut renumite în fosta R.S.S. Moldovenească. În 1989, când maica stareţă, Antonina, a dat adunarea, prea puţine au mai putut să răspundă la apel.
EROI ROMĂNI. O poveste interesantă este legată de lista militarilor din Armata Română înmormantaţi în satul Tabăra. Această listă a fost păstrată timp de 50 de ani de către măicuţe, cu sfinţenie şi în mare secret. Profesoara Raisa Bârnaz de la Şcoala Generală din Tabăra ne-a încredinţat că nu e vorba de nicio legendă: "Lista sau catastiful ista, sau, cum să-i spun?... al eroilor români înmormântaţi în cimitirul de la Tabăra este adevărată. Fiind linia frontului aicea, pe Dealul Culii, când cădeau, erau aduşi la mănăstire să li se facă prohodul. Toţi au fost înmormântaţi creştineşte. Chiar dacă se găseau numai părţi din trupul lor, se reconstituia identitatea din acte şi se înmormântau cum se cuvine unui creştin. Cei cunoscuţi au fost trecuţi într-o listă păstrată aici, la mănăstire, de către maici. Vreau să vă spun «un moment» (ceva – n.r.): o verişoară de-a mea care trăieşte în apropierea mănăstirii mi-a povestit că la mama ei locuia un băiat din Armata Română; pe atunci, ea era tinerică şi frumuşică şi lui îi plăcea de dânsa. Când, într-o zi, se aduce o căruţă de morţi de pe linia frontului şi, ce credeţi? Îl vede pe băiatul ăla mort… Aşa a mai plâns!… Că era cuminte şi frumos…". Lista s-a păstrat la mănăstire şi cuprinde numai nume de ostaşi români căzuţi în retragerea din 1944. "Măicuţele au ascuns lista după ce s-a închis mănăstirea, în 1960, pentru că se zicea despre eroii aceia că sunt fascişti…" Majoritatea militarilor români au fost înmormântaţi pe deal. Cei cu grad superior, separat, ceilalţi, în gropi comune. "Cimitirul", continuă Raisa Bârnaz, "eu ţin minte, când eram mică, mai avea rămăşiţe de cruci. Cruci din lemn. Prin 1968 acolo au fost date locuri de casă. Şi-au făcut casă în apropierea cimitirului Grişa Iurcu, Ion Bozu… pe urmă, s-au extins grădinile, intrând chiar pe terenul cimitirului, dar pe cimitir ca atare nimeni nu şi-a făcut casă, deşi comuniştii au dat şi cimitirul la oameni, ca loc de casă." Acum, crucile puse din nou în cimitir au doar un caracter simbolic, pentru că nu mai corespunde locul mormintelor. În lista întocmită de călugăriţe sunt trecuţi peste 70 de morţi de prin localităţile apropiate. Cei din România, în general, nu sunt cunoscuţi şi zac în gropile comune.
CULTUL EROILOR. Am putea spune însă că nu toate aceste locuri care păstrează jertfele de sânge ale eroilor români sunt semnalate. În România există un Oficiu Naţional pentru Cultul Eroilor având o tradiţie de 90 de ani; e o structură guvernamentală care se ocupă de inventarierea şi repararea lăcaşelor de cult unde se păstrează osemintele şi memoria ostaşilor români. Directorul instituţiei, Cristian Scarlat, ne spunea că Oficiul a înregistrat peste 120.000 de militari români, înhumaţi în 31 de ţări. O serie de carenţe legislative, dar şi tensiunile din relaţiile cu autorităţile de la Chişinău au întârziat, până acum, acţiunile de recuperare şi de repunere în valoare a cimitirelor de onoare ale militarilor români din R. Moldova. Conform datelor deţinute până în prezent, numărul lor în Basarabia este de 6.072. Principalele localităţi unde se află înhumaţi militarii români sunt: Ţiganca (1.020), Cania (938), Miclăuşeni (350), Chişinău (232), Soroca (455), Tighina (518). Multe dintre cimitire sau monumente au fost profanate în timpul fostei URSS. La Ţiganca, peste cimitirul ostaşilor români care au căzut la forţarea Prutului au fost construite grajduri; la Chişinău, un spital TBC… Anul trecut, Regele Mihai s-a reîntors, împreună cu o numeroasă delegaţie de veterani ai Armatei Române, pe pământul Basarabiei, după 65 de ani, şi a participat la resfinţirea cimitirului militar românesc de la Ţiganca. N-a mers mai mai departe. El care, în 1940, ordona Armatei Române trecerea Prutului…
O mărturie
"Pe 23 iulie am împlinit 84 de ani. Am fost recrutat în ’44, luna mai, la Bălţi, refugiat în Oboga de Mijloc, judeţul Mehedinţi. Am fost repartizat la regimentul 10 «Antiaeriană» Craiova, apoi am fost repartizat la 7 «Antiaeriană» Ploieşti. Sunt invalid de război. După armată, am venit acasă, în Tabăra. Tata a avut 60 ha de pământ. S-a ales praful de ele. Dar sunt mulţumit, parcă, de toate. Ne plecăm cu sufletul la aceşti camarazi de luptă care odihnesc în viaţa veşnică. Suntem mândri pentru ei şi trebuie să ridicăm fruntea", Gheorghe Cobuz, veteran din Tabăra.
Cercetătorul
"Acţiunile de distrugere a lăcaşurilor sfinte erau planificate cu multă «trudă» partinică şi ideologică; sovieticii erau un fel de lupi răpitori îmbrăcaţi în haine de oaie", consemnează jurnalistul Dinu Rusu în studiul său "Calvarul mănăstirilor din Basarabia", care dă seama despre felul în care au fost atacate, brutal, lăcaşurile de cult de dincolo de Prut. "Venind în Basarabia, ei au spus că respectă drepturile omului. Şi asta doar le nivel declarativ, pentru că acţiunile lor demonstrau că sunt nişte fanatici ai luptei contra credinţei neamului. Comunismul începea să ajungă la esenţa existenţei sale: ura faţă de Cel-de-Sus şi distrugerea a ceea ce nu convine ideologiei marxist-leniniste."
Abonați-vă la:
Postări (Atom)